Unu din dictoanele preferate e sa cred in visele mele. Si intotdeauna cred ca o sa gasesc primavara dupa iarna. Oricat de grea ar parea zapada, e alba. Si albul mentine vie speranta.
Cand iarna isi petrece ultimele zile incarcate de nostalgie, ne grabim sa o impachetam si sa ii luam bilet spre tinutul indepartat. Dupa ce am sleit-o de puteri si am stors din ea mii si mii de stelute albe ce ne-au imbujorat obrajii, o aruncam cat colo. Dam nerabdator din picior asteptand sa plece. Isi ridica cu ambele maini mantia alba, ca nu mai are ce lua in valize. Decat in suflet. Da nici acolo nu ii lasam dreptul la un gust placut. Ornam totul cu “nu mai pleci odata??!!??” in loc de bun ramas.
Mai batem si de cateva ori din palme nerabdatori sa vedem o data stralucirea zilelor vioaie ce urmeaza. Trista si abatuta, insa cu un zambet totusi cald in privire, iarna e gata sa iasa pe usa . Ne mangaie usor obrazul cu o mana racoroasa. Si ni se pare atat de neavenit gestul asta. “Doar sa plece o data!!!”, striga sufletul istovit de atata frig.
Dincolo de asta, ne citeste sufletul ca pe o carte de capatai si stie ca, inevitabil, o vom chema inapoi. In arsita verii, cand soarele ne topeste luandu-ne strans in brate, ce n-am da pentru o mangaiere racoroasa pe obraz. Poate si un sarut timid cu aer taios… Si atunci ne gandim ca totusi, trebuie sa mai chemam iarna inca o tura.
Pleaca cu capul in pamant, si probabil ca nu ne gandim niciodata, ca mantia ei ridicata atinge cu dragoste pamantul si face ca in urma ei sa rasara ghioceii…
