Ma reindragostesc de fiecare zi!

Ne ingrijoram atat de mult ca aerul e din ce in ce mai poluat. Si apa. Si atat de rar realizam ca dragostea e la fel de vitala. Dar o inghesuim in cel mai indepartat ungher al vietii insa avem asteptari colosale de la ea.

Am incercat diverse formule de viata, unele mai reusite, altele esecuri incontestabile. Oricat ai incerca sa combini ingrediente pentru un parfum care sa iti faca fiecare zi extraordinara e insuficient. Ceea ce lipseste e lucrul de maxima importanta caruia ii acordam minimum de atentie. Se numeste dragoste si vine de nicaieri, sta plapanda si asteapta sa ii vina randul, insa mereu o aruncam la coada sirului de solutii.

Si intr-o clipa m-am razgandit. Degeaba ma straduiesc ceas de ceas sa fac placuta o zi banala sau infernala. N-o sa reusesc niciodata. Ce-ar fi sa incerc sa ma las sedusa si sa ma indragostesc. La prima vedere, la prima impresie sau daca nu la ultimul ceas. Mi-am propus sa iubesc fiecare zi care vine. Probabil am si atuul ca nu pot trai si merge mai departe daca nu ma indragostesc constant. Pe langa iubirea aceea fenomenala pe care am ales-o sa ma insoteasca pe viata, ma reindragostesc mereu de soarele, viata, talent, locuri, oamenii, fapte, stari, lucruri si chiar idei.

Ma joc cu nervul fiecarei zile. Il las sa ma tenteze, ii dezvalui putin din ce sunt, poate si din ce astept. El ma tine in suspans, imi da emotii, eu ii soptesc ce vreau si caut. Schimbam des rolurile de idealist si realist. Iar cand nervii sunt intinsi suficient si coarda sensibila e la maxim se produce scanteia. Dupa secundele de flama intensa descopar intotdeauna ca iubesc ziua de azi pentru ca... . Pentru ca gaseste mereu motive simple ca sa imi fure cate un zambet.

Desi a fost o zi trista si inchisa azi cred ca m-a cucerit sunetul cald al ploii marunte. Azi sigur m-am indragostit de perseverenta si calmul ploii.

In fiecare dimineata o iau de la capat cu alta zi. Nu stiu daca vreau ca eu sa o fac sa ma iubeasca sau incerc cu disperare sa ma inamorez de fiorul ei. Dar imi place...!

2010 grame de dulce amar

Normal si frumos e sa nu arzi nici o etapa. Deoarece fiecare are rolul ei. Si nu am sarit nici peste scrisoarea de bun ramas pentru 2010. O port in suflet de atunci dar n-am avut timp sa o si astern.

2010. Am stat la masa pret de 12 luni cu un prieten drag. Senzatia a fost ca vreau sa scot si imposibilul de la el. Am avut momente in care am uitat ca fiecare an vine cu o misiune. Incercam sa scot de la el mai mult decat putea sa imi ofere. Dar bland si bun mi-a daruit tot ce avea pentru mine intr-o maniera unica si fabuloasa. Asa cum nimeni nu o s-o mai faca deoarece nu mai exista un altul ca el. Stiam ca avem de petrecut pret de 12 ipostaze doar. Si cu cat se apropia sfarsitul n-am simtit nici eu, nici el, apasarea ca se termina, disperarea ca nu ne reintalnim sau regretul ca nu ne-am spus tot.

Stia de la inceput ca e efemer. N-a tras de timp si nici nu l-a pierdut aiurea. N-a alergat prea mult dupa cauze sau urmari. S-a concentrate sa imi transmita exact motivatia pentru care a fost ales sa fie 2010. Mi-a urcat sufletul sus pe culmi si mi-a pus alaturi strajeri dragi. Si in clipa potrivita i-a dat drumul in gol. N-a avut nici o clipa disperarea in privire. Eu am avut in gand ca e un ingrat. Mintea mea de blonda s-a gandit ca am cunoscut ceva prapastii la viata mea, ce noroc sa mai cunosc inca una. Conteaza si astea la CV-ul emotional uneori. Sunt ca si cursurile scurte si intense de specializare. Si in caderea libera m-am oprit unde n-am sperat. Am avut socul izbirii frontale de o minune. E mult mai bulversant decat fundul prapastiei. Am intuit ca nu e o minune usor de dus, insa e revelatoare si cu totul aparte.

Ipostaze frumoase au fost multe. Iar acum, cand astern scrisoarea de ramas bun pt 2010 ii pot raspunde sincer si din suflet la intrebarea ce mi-a lasat-o ascunsa in palma. N-am nici un resentiment fata de cei ce mi-au fost dragi in 2010. Le iubesc in continuare frumusetea sufletului, le reneg in continuare partea gri si ascunsa a caracterului. Si ii multumesc Cerului ca atunci cand imi numar prietenii si binecuvantarile nu sunt cifre mari, insa intensitatea lor e debordanta!

Si m-a strans cald in brate pret de cateva secunde bune. Cand l-am privit in ochi, era deja 2011!

Suflet senin... :)

Sa ai sufletul senin si inima curata precum e cerul cristalin cand noaptea-i instelata.
Sa-ti fie fiecare ceas iubire si cantare, sa ai la fiecare pas o binecuvantare.
Sa ninga incet deasupra ta cu fulgi de fericire, sa-ti fie visurile un zbor maret si plin de implinire. Povara vietii fie-ti un car cu sanatate. Sa-ti fie sufletul scaldat in stropi de bunatate.
Sa ai oricand in drumul tau un soare zambitor, sa ai alaturi chipuri dragi si-un inger pazitor!

Un An Nou Fericit!

Istoria mea

     Atunci cand te opresti in viata sa te odihnesti o clipa, daca intorci capul, vezi un fir. Si nu e ce ai facut sau ce ai avut....e ce ai simtit! Cel putin istoria mea din asta se compune: din fiecare clipa in care m-am simtit iubita, cand m-am simtit indragostita, cand am simtit uimire, elan, deznadejde, emotie, pasiune, certitudine dar si dezamagire.

    Si ieri am mai scris un paragraf din istoria mea. Cred ca se fac vreo 20 de ani (da, blondele imbatranesc mai greu ca nu pricep mereu trecerea timpului :D) de cand nu m-am mai intalnit cu sentimentul asta. Am dat nas in nas cu strada mea, a copilariei mele, inzapezita ca si atunci! Si pentru vreo cateva minute m-am simtit in acelasi loc din povestea de iarna a copilariei mele. Numai ca de data asta nu imi doream sa fiu mare, ci cat mai mica cu putinta. Ningea linistit si sub picioare imi scartaia zapada! Probabil copilul din mine isi savura portia de incantare ca rasplata pentru lunga vreme in care a stat ascuns! 

    Si asta e o gura de oxigen pur pentru sufletul meu ce mai are ceva urme de spini. Inca mai dor, dar cu timpul orice rana se vindeca.  Si nici n-as vrea ca dezamagirea asta sa mi-o sterg din istorie pentru ca tin sa imi aminteasca mereu de puterea oamenilor de a fi rai, de a spune si a face rau cuiva fara ca acel cineva sa le fi facut rau vreodata(ca doar nici o fapta buna nu ramane nerasplatita)! E o putere fantastica a oamenilor si pacat ca nu folosesc aceeasi forta si cand e vorba sa faca bine! Toti traim sub acelasi soare dar nu toti avem acelasi orizont!

   Asta insa nu ma impiedica sa ma bucur de fiecare clipa, sa exploatez la maxim fiecare pas din calatoria asta numita viata si sa ma bucur zi de zi de ceea ce sunt, de ceea ce am si de ceea ce fac pentru cei de langa mine! Si mai ales de fiecare minune mai mica sau mai mare ce mi se intampla! Sunt si minuni ce ti se dau mici si pe masura ce te insotesc in viata devin tot mai mari, astea sunt cele ce merita pagini intregi din istorie! :)

  

Curcubeu de decembrie! :)

Cred pe cuvant ca luna decembrie e luna miracolelor! Si mi-am propus sa nu mai scap printre degete nici macar unul! Sau am intrat eu intr-o bucla a fenomenelor uimitoare... Sau probabil inainte ma ocupam prea mult de lucruri nepotrivite. Insa sigur are o contributie si minunea strasnica ce mi-a zdruncinat viata zilele trecute si care se intareste pe zi ce trece, prinde contur si devine tot mai frumoasa!

Asadar azi m-am bucurat de un curcubeu de decembrie! Superb!

Si n-a aparut in calea mea din intamplare! :)

"Dintre cer si pamant aleg podul de curcubeu ce le uneste". (A.T.)

Inteleptul vietii mele

   M-am trezit intr-o zi de decembrie, era ziua cu numarul 6, si am constatat ca era o dimineata cu ceata groasa. Dar chiar si asa, deasupra de ea parea ca e soare. M-am grabit spre un prieten drag, era ziua lui! Si desi are enorm de multi prieteni ii trateaza pe fiecare in parte cu aceeasi daruire, dragoste si intelepciune. Erau o multime care se bucurau alaturi de el iar el avea un zambet pur, copilaresc si aceeasi privire blajina. 

   M-am apropiat cu grija si am asteptat momentul sa il felicit. In mintea mea desi alergasem acolo ca sa ma bucur alaturi de el, ma gandeam la ale mele, zbura gandul involuntar. Pana cand am simtit o mana pe umar. Era prietenul meu drag! Desi eram multi acolo, m-am uitat in ochii lui si pret de cateva clipe amandoi am derulat acelasi film: de-a lungul anilor de cand ne cunoastem si ne intalnim des eu ii caut intelepciunea el imi gaseste linistea. Uneori ma dojeneste bland ca din neatentie o pierd, dar de fiecare data stie exact pe unde o ratacesc si mi-o arata! Doar e inteleptul vietii mele!

   Ne-am imbratisat, ne-am felicitat reciproc pentru ca pur intamplator era si ziua mea. Si trageam aer in piept sa spun ceva cand mi-a zis: “In zile mari ca cea de azi Cerul se deschide! Si fiindca e o ceata atat de densa putini isi arunca privirea spre cer, sunt indignati ca e ceata, ca nu coboara soarele la ei, insa nici o secunda nu isi pun problema sa mai urce si ei macar privirea spre inaltul Cerului”. Si ma felicita inca o data pentru o minune nesperata si pleaca!

   Uimita si fara sa inteleg despre ce minune vorbeste ma uit la ceas si imi dau seama ca timpul fuge iar eu am intarziat deja! Nu ma incadrez niciodata in timp desi am ca pasiune ceasurile. Incerc sa ma grabesc dar m-am saturat sa traiesc pe repede inainte si mai ales pentru lume (pe principiul lume multa oameni putini)! Si cum fiecare zi are un scop al ei imi propun ca in ziua asta sa ma bucur de lucrurile nebanuite doar! Adica sa le dau atentie doar celor ce ma surprind, pe cele previzibile sa le consum simplu.

   Ajunsa in locul rezervat mie din lume imi reiau indatoririle si incerc sa recuperez intarzierea. Banuiam ca o sa fie o zi in care mi se da un sirag de perle si din ele trebuie sa le intuiesc pe cele veritabile. M-am uitat adanc in ochii celor ce au pus perle false in siragul meu si n-am vazut nimic. N-am vazut pentru ca pur si simplu nu exista acolo ceva. Le-am multumit ca altceva nu stiam ce sa fac. Am avut si o perla capcana. Am evitat-o pentru ca nu imi plac ironiile fine si nici oamenii care stiu sa-si spuna sentimentele doar fiind ironici. Si nu imi place nici ca oamenii sa imi spuna ce am de facut eu in viata mea pentru ca eu nu le spun ce au ei de facut. Pentru ca Inteleptul meu mi-a spus candva ca trebuie sa te feresti de oamenii ce nu stiu sa spuna “te rog, mersi, iarta-ma” am fost nevoita sa mai repet inca o data pentru cei ce n-au auzit ca nu-mi place joaca cu sentimente si ca am spus STOP joc! Dar ei aud numai cand spun ei, nu si cand altii le cer asta! Si m-am bucurat din plin de cateva perle veritabile despre care nu imi inchipuiam ca o sa ajunga la mine vreodata! Si au fost atat de frumoase secundele alea ca au sters din mine multe clipe urate, dar multe.

   I-am felicitat si eu pe altii! Pentru unii am fost ineditul zilei, altii nici n-au bagat de seama. Erau ocupati cei ce n-au vazut. Culmea, le pusesem in sirag perle de apa dulce. Probabil erau ocupati sa ma vanda pana la ultima farama de suflet ce le-o daruisem, evident la un pret derizoriu. Daca asta le asigura traiul pe mai departe atunci sa mai vanda ce mai au din mine, caci cu atat au ramas. Insa pentru cei ce am fost ineditul zilei mi-au spus ca apreciaza perlele ce le-am daruit pentru ca la o mie de scoici pescuite foarte foarte putine poarta perle, iar dintre acestea probabil doar una din zeci de mii este o perla cu calitati foarte bune. Si atunci sa nu te uiti la Cer si sa ii multumesti ca ti-a dat harul de a aduce bucurii celor care au nevoie de ele? Daruind vei dobandi cum spunea un mare intelept cu nume de sfant! Dar daruind sincer, nu cu scop ascuns sau pentru pura ta placere.

   Si s-a facut seara tarziu cand am scapat din ghearele indatoririi si mi-am amintit ca dimineata Inteleptul meu vorbea de o minune nesperata. Si nu o identificam, iar el nu vorbeste in van niciodata. Pai simplu de tot, il caut si imi spune. Era tarzie ora insa a raspuns repede si i-am auzit vocea blanda spunand: “Sufletul nu te minte niciodata, dar nici nu iti raspunde daca nu il intrebi. Ai vrut o minune si nu sperai sa se intample, iti era frica de ea. Ai cautat-o peste tot dar numai acasa la ea nu. Cauta in interiorul tau si apoi cauta-ma sa mi-o prezinti!”

   Si mi-am amintit ca de ceva zile trebuia sa fac un lucru insa il amanam din teama cred, probabil de teama ca se intampla :D. Si era singurul lucru ce sufletul imi spunea ca nu e bifat. Mi-am luat inima in dinti si…am trecut la fapta! Si da! Era minunea mea nesperata!

   Si m-am cufundat intr-o liniste amestecata. Adica eu cu mine am ajuns sa facem liniste. Eu nu ziceam nimic din teama, de nedumerire, eu in interior taceam de incantare ca in sfarsit respire usurata,mi-am luat teama cea mai mare de pe cap. De fapt minunea a fost ca teama s-a transformat intr-o clipa in binecuvantare!

   In zilele sfinte se intampla minuni! Si atunci nu pot decat sa multumesc Celui de Sus ca am facut loc in viata mea pentru ceea ce urmeaza sa fie!

   Si trebuie sa ii multumesc Inteleptului meu prieten ca desi are ani multi multi si multe greutati in spate are mereu timp pt mine si imparte cu mine zi de zi cate o farama din intelepciunea si dragostea lui! Si-mi indreapta pasii spre ceea ce merita sufletul meu cu adevarat!

   Ma inclin! Si te ador!

  

Prietenia cu Motanu'

   Inca din copilarie mi-am retras ambasadele de amor reciproc de pe terenul pisicilor. Facusem un pact cu ele si s-a destramat in ziua in care Motanu’ copilariei mele n-a inteles ca il strangeam de gat ca sa il deplasez spre bolul cu lapte, nu pentru ca imi starnise negativismul. Aveam cam aceleasi dimensiuni, el  pe lung, eu pe inaltime. Si mi s-a parut nefiresc ca un prieten sa se suprapuna perpendicular peste picioarele mele cand poate sa stea paralel cu mine sa ne privim in ochi. Motanu’  n-a fost incantat de privirea mea sincera. Nici mie nu imi placeau mustatile lui lungi caci imi distrageau atentia de la ochi lui. Degetele mele facusera un colier preaminunat in jurul gatului sau si ne priveam in ochi, ca doi amici vechi ce calatoreau impreuna. Calatoream, ce-i drept, spre bolul cu lapte. Eu atingeam pamantul el mergea in gol. Eu ii vorbeam calm si sincer el era peocupat sa ma imi demonstreze ce forta are.

   Desi eu eram in misiune in slujba unui prieten se parea pare ca el nu pricepuse ce e mana intinsa la nevoie. L a varsta eram apropiati insa nu vorbeam aceeasi limba. Pentru mine miau lung si apasat insemna ca imi indica destinatia. El spunea cu totul altceva. Probabil ca la destinatie ne-am fi spus „pe curand” fiecare in limba lui daca nu intervenea „intamplarea”! A intervenit avocatul lui! Intotdeauna cand intervine justitia oarba se duce pe apa sambetei prietenia!  Cateva secunde racneau la comun, si avocatu si Motanu’ drept pt care n-am inteles nimic si i-am dat drumu ca sa imi pun mainile in sold si sa incep sa imi sustin cauza. Motanu meu plecase grabit la o alta intalnire, avocatu turuia sentinta si eu m-am decis ca nu mai vreau sa ascult. Am plecat in directia opusa. Cred ca m-am si impiedecat de bolul de lapte! Bine macar ca a avut si ala un scop in viata si nu si-a rispit existenta...

   Experienta de viata de pana atunci imi spunea ca ceva nu se potriveste. In zadar l-am cautat pe amicul meu sa il pun sa imi explice, nu l-am mai gasit. Nu intelegeam de ce o intentie buna s-a terminat prost. Intr-un tarziu tot perversa intamplare mi l-a scos in fata. S-a intersectat cu zona mea de interes. Insa de data asta si-a luat masuri. Probabil ghearele ii erau tocite asa ca s-a catarat la inaltime pe o barna si dadea plictist cu labuta peste un manunchi de flori atarnate acolo si uscate de atata nepasare. M-a privit doar o data, scurt si indiferent. Si atunci m-am intrebat: „De ce l-oi fi ales eu sa imi fie prieten? Nu gasesc insa raspunsul si e posibil sa imi fi cazut din buzunar pe parcursul relatiei!”.

   Mi-am continuat devotamentul fata de prietenul meu si din grija fata de el i-am curatat bolul si ma pregateam sa i-l pun la loc. Insa surpriza! Cineva isi amintea ca ma cunoaste si chiar s-a lipit duios de mine. Avea blanita fina si spunea un miau aproape mirific. Mai ca m-as fi aplecat sa il mangai si sa il intreb pe prietenul meu unde a ratacit, insa cum sunt mai impiedecata din fire am cazut in fund langa el. Si pana am facut eu cunostinta cu cimentul si am schimbat complezente Motanu deja era satul de laptele din castron si ma trata cu spatele. Si-a facut plinul si apoi a sarit pe urmarul meu si de acolo mai departe si dus a fost. Era normal sa se sprijine pe mine ca sa sara dincolo ca doar la asta sunt buni prietenii, nu? Mai ales prietenii de care te impiedici si iti stau in cale, trebuie cumva sa ii ocolesti.

   Am concluzionat relativ repede pentru varsta frageda ce o aveam ca prietenia cu Motanu e una de interese comune doar. Dau un castron de lapte si mangai blanita de 2 ori. Apoi gata, n-avem timp sa ne spunem pe unde ne impiedecam  si cum ne-am ridicat. Si am decis instant ca sunt alergica la blanita de felina. N-am mai atins nici macar o pisica! Si cred ca imi permit luxul de a spune ca nici nu imi plac pisicile!

Intamplarea e reala, eu aveam 4 ani iar Motanu' avea 4 kilograme! :)