Zgomote de tinichea

   Stau si ma intreb cu precadere ce forma o avea prostia? E rotunda, sau poate e lichida, ori e maro sau poate doar fierbinte? Ne tot impiedecam de ea, tot mai des in ultima vreme, si in unele zile e ca o mare agitata, vrea sa iasa la iveala cu orice pret si sa traga in lumea ei tot ce prinde in saltul imaginar. Daca te uiti atent in jur...de fapt nu e corect spus, asa ca reformulez. Daca ai un dram de minte si un strop din simtul ridicolului si te uiti in jur n-ai cum sa nu constati ca prostia se raspandeste cu o viteza colosala, peste viteza cu care Romania se indatoreaza la FMI. Trebuie sa fii stapan pe ideile tale insa cel mai tare pe orgoliul tau timp de 5 secunde. Sa rezisti impulsului de a-ti da cu parerea cand nu ai nimic de spus. Majoritatea nu o face, mereu stiu ei ce a fost, ce e bine, cine e bun si ce e important.

   Multi au frustrari in suflet si de frica ca se pot rezolva nu vor sa le dea drumu. Dar gasesc oportun sa il apuce pe un altu de maneca si sa mestece cu linguroiul de lemn in viata lor de parca ar fi ceaunul din satra lor. Ce conteaza ca sunt penibili, ca solutiile lor salvatoare nu pot recupera nici o musca schioapa, ei au solutia pe care acum, cand e tardiv, o stiu pe de rost, cu ochii inchisi. Inainte au stiut-o, da n-au spus-o de teama ca devin profeti in tara lor. Si nu ca nu ar suporta celebritatea, dar pur si simplu nu avea timp sa se aplece asupa problemelor din jur. Acum dupa ce raul a fost facut, brusc s-a dilatat timpul de la prostia lor fierbinte, si au ragaz de 5 minute ca sa ne spuna cum trebuia actionat, ce trebuia facut, cat suntem de ingrati ca nu ne-am salvat si mai ales cat suntem de limitati ca nu recunoastem un geniu ca al lor. Un geniu pustiu din punct de vedere al neuronilor. Substanta cenusie ce sa mai vorbim! 

   Prostia se personifica, sau sa zic ca isi alege niste gazde primitoare? Nu exista o scoala ca sa fii prost, ar fi prea la indemana oricum sa ajunga acolo, pe taramul neroziei si sa creasca densitatea. Te nasti cu talentul de a fi prost si....vorba proverbului, asa ramai. Pana la urma cred ca prostia e un talent dupa o formula mai mult logica decat filosofica. Si anume ceva lipsuri, mentale sau sentimentale,  niscavai picaturi forte de orgoliu indobitocit, ridicol acolo pentru gust, niste tupeu ca sa aiba consistenta si ca totul sa fie legat bine suficienta logoree.

  Mai sunt valuri de prostie, cand isi pun la comun talentu si scuipa ineptii la adresa cuiva sau a unui fapt. De fapt incearca sa faca salturi in lumea oratorilor cu minte si argumente. Nu stiu cum se face, cred ca gravitatia ii saboteaza de fiecare data, ca mereu ajung tot in lacul dobitociei, niciodata nu apuca sa atinga macar malul inteligentei.

   Ar trebui sa ma opresc ca daca ii lauzi prea mult pe prosti le stranesti sistemul primitiv de mandrie si prejudecata si incep sa faca iar salturi si valuri. Nu ca ar destabiliza ceva, ci doar ar face inca o runda de zgomot....si sa fim seriosi...toti suntem satui sa auzim prosti vorbind. Nu cred ca cineva isi doreste sa le asculte zumzetu la maxim ca bonus.

   Ineptia, stupizenia, tampenia, indiferent sub ce forma se prezinta e aceeasi lipsa de fond. E glas de tinichea  curata. Prostii vorbesc mereu, ca asta e menirea lor, insa datoria noastra e sa ii facem sa ramana la nivel de zgomot de fundal! Musai!

   Prost sa fii, noroc ca esti! 

Zambeste, azi e obligatoriu!

   Nu  toate zilele speciale au o aroma aparte. Sunt multe zile normale in care esti pregatit pentru banal si un simplu zambet le poate transforma intr-o amintire speciala. Intotdeauna cand aniversam ceva, ne pregatim cu multa verva si cu mult zumzet. De multe ori preocupati de ce si cum sa spunem mai pompos la ceas aniversar uitam in sine care e sentimentul ce ni-l sadeste in suflet ceea ce sarbatorim.

   Sunt zile “mari” triste, dar si vesele. Unele marcheaza inceputuri, altele final de drum. Toate insa au la baza oameni sau fapte remarcabile. Si dincolo de orice vorbe sau daruri, cel mai bine poti sa sarbatoresti o astfel de zi prin ceea ce simti. Sentimentul acela ascuns pe care oricat ai incerca sa il imbraci in cuvinte nu se lasa adus la suprafata. E un gand sincer care se simte in largul lui acolo, in strafundul inimii si care valoreaza mai mult decat orice dar simbolic sau orice lauda mareata ori desarta.

   Azi e o zi in care lumea pare mai trista. Aniversarea de azi e menita sa scoata in fata un loc lasat gol, cel putin asta vede majoritatea. Degeaba iti inalti ochii in lacrimi sau sufletul trist spre o treapta unde fizic nu mai e nimeni. Pamantul e plin de tristete, nu-l  mai ajuta si tu cu inca un gram in plus!

  Azi cred ca e ziua in care trebuie sa constientizam de n ori mai mult ca intr-o zi obisnuita ca am preluat acum un an o stafeta si avem de dus mai departe un mesaj. Faptul ca ne-a fost incredintat un mesaj, si ca sustinem zi de zi ca il ascultam ca pe un refren neobsit, ne obliga ca azi sa ne gandim mai responsabil la ceea ce spunem. In loc de pareri de rau si lamentari cred ca sunt mai potrivite zambetele increzatoare. Increderea ca mesajul ce ne-a fost lasat ca mostenire trece si spre generatiile viitoare, dar si spre cei care inca nu au avut urechi pana in adancul sufletului ca sa il auda.

Smile, though your heart is aching

Smile, even though it's breaking

When there are clouds in the sky

You'll get by.......... smile! 

Zambeste si da mai departe zambetul tau!

Cand ti-e dor de ce n-ai fost....

 Iti poate fi dor de o culme pe care n-ai ajuns niciodata? Poti sa simti aroma unei flori pe care nu ai vazut-o niciodata? Ti-e dor de tine, de tine asa cum n-ai fost niciodata?

 Urci si cobori pe acelasi tip de munti, chiar daca padurile se schimba odata cu altitudinea. Nu degeaba in varf au loc doar coniferele, vesnic verzi, mereu vii .... Intr-o zi, cand viata da cu planurile tale in prapastie ai de ales. Cobori dupa ele, sau le iei pe cele ce ti le ofera ea. As zice ca nici o varianta nu e roz, la fel ca hartia pe care tu ti-ai desenat parcursul. Ce o fi mai curajos... a cobori dupa ale tale, sau sa mergi pe mana ei? Regula jocului nu spune ca planurile vietii  nu te pot cobora in prapastie mult mai jos decat s-au oprit schitele tale. E un joc controlat doar partial de curajul si dorinta ta de a explora.

 Alegi sa cobori? Sari din prima sau iti dai drumu usor cu ochii tinta la planurile tale? Nu-i nevoie sa alegi drastic, viata e darnica, si o sa iti mai ofere scenariul asta. Gravitatia oricum e de partea ei. Cu ideile amestecate si cu nervii intinsi ajungi taras si pui mana pe scop.  Dar viata joaca dupa propriile ei reguli, si de fapt gasesti un mesaj. Aproape de fundul prapastiei, o hartie roz, sifonata, cu scris mare “traieste clipa”. Asta da sha mat. In fundul abisului sa traiesti clipa. N-ai dreptul sa declini “oferta”.

 Si acolo, pe fundul prapastiei, simti ca iti era dor de senzatia asta. Desi niciodata n-ai trait clipa, acum simti ca iti lipsea, si iti era dor. Dar esti capabil sa traiesti o secunda doar pentru tine? Doar asa, ajungi de la minus infinit la zero. Numai asa, cu astfel de clipe presarate in viata, poti urca din abisul in care ai coborat de voie sau nevoie.

 Traieste clipa, chiar si in cele mai negre abisuri! S-ar putea sa fie ciocolata amaruie in varianta destinului. Abia apoi ai senzatia de dulce, de dor…

Suflet de anotimp

   Unu din dictoanele preferate e sa cred in visele mele. Si intotdeauna cred ca o sa gasesc primavara dupa iarna. Oricat de grea ar parea zapada, e alba. Si albul mentine vie speranta. 

   Cand iarna isi petrece ultimele zile incarcate de nostalgie, ne grabim sa o impachetam si sa ii luam bilet spre tinutul indepartat. Dupa ce am sleit-o de puteri si am stors din ea mii si mii de stelute albe ce ne-au imbujorat obrajii, o aruncam cat colo. Dam nerabdator din picior asteptand sa plece. Isi ridica cu ambele maini mantia alba, ca nu mai are ce lua in valize. Decat in suflet. Da nici acolo nu ii lasam dreptul la un gust placut. Ornam totul cu “nu mai pleci odata??!!??” in loc de bun ramas.

   Mai batem si de cateva ori din palme nerabdatori sa vedem o data stralucirea zilelor vioaie ce urmeaza. Trista si abatuta, insa cu un zambet totusi cald in privire, iarna e gata sa iasa pe usa . Ne mangaie usor obrazul cu o mana racoroasa. Si ni se pare atat de neavenit gestul asta. “Doar sa plece o data!!!”, striga  sufletul istovit de atata frig.

   Dincolo de asta, ne citeste sufletul ca pe o carte de capatai si stie ca, inevitabil, o vom chema inapoi. In arsita verii, cand soarele ne topeste luandu-ne strans in brate, ce n-am da pentru o mangaiere racoroasa pe obraz. Poate si un sarut timid cu aer taios… Si atunci ne gandim ca totusi, trebuie sa  mai chemam iarna inca o tura.

   Pleaca cu capul in pamant, si probabil ca nu ne gandim niciodata, ca mantia ei ridicata atinge cu dragoste pamantul si face ca in urma ei sa rasara ghioceii… 

Vine o zi...

   Niciodata nu apare pe acelasi traseu. Cert e insa ca periodic se deschide cutia Pandorei. Nici mai des si nici mai rar decat e nevoie. ..o data pe an si bine. Seamana cu o zi a corigentelor , in care inveti tot ce ai ocolit un an intreg.

  Intai simti gustul amar a ceea ce se duce. E ceva ce iti aluneca printre degete si oricat ai strange pumnul, se scurge implacabil. Ai senzatia ca iti scapa esenta a ceea ce esti, ca se imputineaza cu fiecare an ce trece. Insa, intotdeauna acolo unde ceva se termina, incepe altceva. Incepe o alta lectie, dar profesorul dur e acelasi. Nu se da schimbat, ca doar e viata!!!

   Dar pana sa apuci sa tanjesti dupa ce pleaca, te copleseste ce vine. Vine un nou inceput, o noua etapa, un nou munte de urcat, o alta senzatie de incercat. Nu conteaza cat de mult escaladezi, important  e ca fix peste un an sa ai langa tine aceiasi oameni, aceiasi care de fiecare data isi intind mainile spre tine si astfel fac podul ce te trece spre nou. E de ajuns sa te gandesti la ei, si le simti mana pe umar incurajandu-te sa fi mai bun decat ai fost ultima data.

   Vine o zi plina de surprize ce te initiaza spre noi biruinte. O singura zi pe an poti atinge cerul cu mana si e de ajuns ca sa nu uiti ca albastrul e infinit ca si dragostea, prietenia sincera si speranta...!

   Nou si vechi in acelasi timp, aceleasi zile se succed, la fel se numesc si in aceeasi ordine, tu esti insa ineditul fiecarei zile...

 

  P.S. Cadourile care au in compozitie dragoste sunt cele mai minunate dintre toate cele ce mi-au trecut pragul sufletului!   

Generoasa incurabila...!

   Sunt zile si zile. Toate se scriu cu 4 litere, dar in suflet unele au ecou de 8(*fericire*). Si la asa calibru uneori se mai naste cate o zi speciala. E ziua care oarecum te defineste. Ii “porti” numele si esti ceea ce exprima, sau exprimi  tu clipa de clipa ceea ce ziua doar aminteste.

     E ziua mea, dar mai degraba cred ca eu sunt ceea ce ziua de azi exprima. E mai corect spus asa. Ioana e ceea ce aud cand oamenii ma intreaba, cand ma acuza, cand ma uimesc, cand ma sfatuiesc, cand imi explica, cand ma respecta si chiar si cand ma reneaga. Insa intotdeauna, negresit, aud Ioana cand oamenii ma iubesc.

     E ziua in care iti dai seama cat de mult tii la ce e in jurul tau si ce amprenta lasi in sufletul celor cu care zi de zi  zburzi prin viata. Lasi urme acolo unde nici nu gandesti. Iar in balta unde apesi adanc cu piciorul ca sa se vada ceva, urmele pier inainte de a se fi facut. Exista legea compensatiei. Dar exista ceea ce defineste Ioana: generozitate, milostivire (asta si inseamna).

    E ziua in care multe lucruri si multi oameni fierb, dar la suprafata se ridica numai cei ce merita. Cei ce te apreciaza stiu care sunt cuvintele ce valoreaza mult si a carui atribut e nepretuitul pentru tine. Multi iti ureaza sanatate, dar putini si alesi sunt cei care stiu intr-adevar ce e sanatatea si care ti-o doresc din suflet. Pentru aceia sunt generoasa clipa de clipa. Sunt generoasa cu zile din viata mea, cu sentimente, cuvinte si daca e nevoie, chiar si cu camasa de pe mine. 

     Abia intr-o zi ca asta imi dau seama ca fara sa ma straduiesc sau sa falsez  simt sa impart ce am si ce sunt cu oameni, oameni care stiu sa aprecieze palma ce le-o intind… caci vad ca pe ea sta sufletul meu.

     365 de zile de generozitate se intorc inapoi in una singura. Renny a facut drum lung sa ma vada. Si in conditii improprii pentru statutul lui. Si in orice zi o sa vad privirea lui, in fata sau in gand, o sa imi amintesc de dragostea celor ce l-au mandatat sa imi inmaneze cutia cu… bucurie.

    Daca tot sunt generoasa se cade sa ii amintesc aici si pe cei care nu s-au obosit sa ma felicite azi. Le multumesc deoarece stiau ca nu au sa imi ureze nimic sincer intr-o astfel de zi fericita si nu au aparut. Au stat ascunsi si nu mi-au umbrit ziua. Si nici nu au trimis ipocrizii pe post de dorinte sincere. Thank You! Va doresc tot ce imi doriti! Plus ceva sanatate si intelepciune! :P

    Sunt si voi fi mereu, prin definitie, o generoasa incurabila…!  

Bun ramas de bun venit!

   Am renuntat de ceva vreme sa imi fac planuri. Viata mi le-a rasturnat pe majoritatea si mi-a pus in fata altele mult mai eficiente si mai sclipitoare. Si atunci singurul plan e sa cred in visele mele!

   M-am gandit zile intregi daca 2009 merita un bilant. Era normal sa trag niste concluzii. Insa am asteptat frumos, ca pentru orice musafir venit in viata mea (365 de zile, a poposit suficient cat sa ne cunoastem bine), sa iasa pe usa si abia apoi sa imi spun parerea. Nu cred ca e corect sa fac comparatie, deoarece fiecare „musafir ” de genul asta vine de pe o alta ulita si poarta altfel de straie. 2009 a fost unul intelept. N-a avut ochelari sau carti subrat, insa a avut pilde si proverbe ce le-am simtit alergand odata cu mine, prin timp. A fost profesor dur, cu lectii putine insa, dar valoroase.

   Am jucat cartea prieteniei pana la ultima fila. Am invatat sa fac diferenta intre simulare si realitate. Intre ipocriti si sinceri, intre snobi si oameni realizati. Am invatat ce e omenia, si ca desi cei mai multi te lovesc cu insulte si defaimari, cand esti OM, asta e confirmarea faptului ca ai un caracter mare si bland („Copiii pietre nu arunca decat in pomii roditori”). Am indurat umilinte, probabil ca sa imi cunosc limita suportabilitatii. Am aflat-o. Am indurat insulte, ca sa aflu cat pot sa tac. Pot mult (daca nu imi pasa). Am inghitit cateva lingurite de snobism, ca sa imi dau seama ca ce am  e real, nu e intr-un vis. E palpabil si e pe munca mea. Si a venit timpul sa imi spun si eu lectia invatata. Si atunci, la ultimul examen, am invatat de fapt ce e prietenia.

   Am garantat in fata cerului senin si albastru o dragoste care sa raspandeasca in jur bucurie. N-am garantat pentru o bucurie falsa, cum s-a dovedit a fi. Si acum inca mai avem mana intinsa, ca gir, in fata albastrului infinit. Toata viata o sa ramana asa, intinsa. Numai ca cineva ne da cu rigla in palma. Cand or obosi de atata ura, s-or apuca sa bea cupa intelepciunii. Sper!

   Am inchis o usa ca sa nu mai aud minciuni si laude efemere, si am deschis un geam. Prin el a patruns muzica. O muzica plina de dragoste, in toate formele ei. Cea mai importanta voce, care se aude si azi...e prietenia (pana la urma cred ca am trecut si la audiobook, sa fiu sigura ca inteleg bine cartea asta a prieteniei). Si asa am descoperit adevarata ei valoare.

   Cand a iesit pe usa, 2009 mi-a tras cu ochiul si mi-a zis ca unele persoane o sa ramana toata viata niste „personaje”. Li se dau sanse sa devina persoane, dar le risipesc pe motiv ca is prea putine. Mi-a spus sa intind mana spre „personaje” doar daca ma striga, dar si atunci, sa pasesc numai dupa ce sunt sigura ca au inima plina de iubire, nu de mandrie desarta.

   A iesit 2009, si i-a zambit lui 2010 care tocmai intra. Semn ca, sunt pe maini bune!