Istoria mea

     Atunci cand te opresti in viata sa te odihnesti o clipa, daca intorci capul, vezi un fir. Si nu e ce ai facut sau ce ai avut....e ce ai simtit! Cel putin istoria mea din asta se compune: din fiecare clipa in care m-am simtit iubita, cand m-am simtit indragostita, cand am simtit uimire, elan, deznadejde, emotie, pasiune, certitudine dar si dezamagire.

    Si ieri am mai scris un paragraf din istoria mea. Cred ca se fac vreo 20 de ani (da, blondele imbatranesc mai greu ca nu pricep mereu trecerea timpului :D) de cand nu m-am mai intalnit cu sentimentul asta. Am dat nas in nas cu strada mea, a copilariei mele, inzapezita ca si atunci! Si pentru vreo cateva minute m-am simtit in acelasi loc din povestea de iarna a copilariei mele. Numai ca de data asta nu imi doream sa fiu mare, ci cat mai mica cu putinta. Ningea linistit si sub picioare imi scartaia zapada! Probabil copilul din mine isi savura portia de incantare ca rasplata pentru lunga vreme in care a stat ascuns! 

    Si asta e o gura de oxigen pur pentru sufletul meu ce mai are ceva urme de spini. Inca mai dor, dar cu timpul orice rana se vindeca.  Si nici n-as vrea ca dezamagirea asta sa mi-o sterg din istorie pentru ca tin sa imi aminteasca mereu de puterea oamenilor de a fi rai, de a spune si a face rau cuiva fara ca acel cineva sa le fi facut rau vreodata(ca doar nici o fapta buna nu ramane nerasplatita)! E o putere fantastica a oamenilor si pacat ca nu folosesc aceeasi forta si cand e vorba sa faca bine! Toti traim sub acelasi soare dar nu toti avem acelasi orizont!

   Asta insa nu ma impiedica sa ma bucur de fiecare clipa, sa exploatez la maxim fiecare pas din calatoria asta numita viata si sa ma bucur zi de zi de ceea ce sunt, de ceea ce am si de ceea ce fac pentru cei de langa mine! Si mai ales de fiecare minune mai mica sau mai mare ce mi se intampla! Sunt si minuni ce ti se dau mici si pe masura ce te insotesc in viata devin tot mai mari, astea sunt cele ce merita pagini intregi din istorie! :)

  

Curcubeu de decembrie! :)

Cred pe cuvant ca luna decembrie e luna miracolelor! Si mi-am propus sa nu mai scap printre degete nici macar unul! Sau am intrat eu intr-o bucla a fenomenelor uimitoare... Sau probabil inainte ma ocupam prea mult de lucruri nepotrivite. Insa sigur are o contributie si minunea strasnica ce mi-a zdruncinat viata zilele trecute si care se intareste pe zi ce trece, prinde contur si devine tot mai frumoasa!

Asadar azi m-am bucurat de un curcubeu de decembrie! Superb!

Si n-a aparut in calea mea din intamplare! :)

"Dintre cer si pamant aleg podul de curcubeu ce le uneste". (A.T.)

Inteleptul vietii mele

   M-am trezit intr-o zi de decembrie, era ziua cu numarul 6, si am constatat ca era o dimineata cu ceata groasa. Dar chiar si asa, deasupra de ea parea ca e soare. M-am grabit spre un prieten drag, era ziua lui! Si desi are enorm de multi prieteni ii trateaza pe fiecare in parte cu aceeasi daruire, dragoste si intelepciune. Erau o multime care se bucurau alaturi de el iar el avea un zambet pur, copilaresc si aceeasi privire blajina. 

   M-am apropiat cu grija si am asteptat momentul sa il felicit. In mintea mea desi alergasem acolo ca sa ma bucur alaturi de el, ma gandeam la ale mele, zbura gandul involuntar. Pana cand am simtit o mana pe umar. Era prietenul meu drag! Desi eram multi acolo, m-am uitat in ochii lui si pret de cateva clipe amandoi am derulat acelasi film: de-a lungul anilor de cand ne cunoastem si ne intalnim des eu ii caut intelepciunea el imi gaseste linistea. Uneori ma dojeneste bland ca din neatentie o pierd, dar de fiecare data stie exact pe unde o ratacesc si mi-o arata! Doar e inteleptul vietii mele!

   Ne-am imbratisat, ne-am felicitat reciproc pentru ca pur intamplator era si ziua mea. Si trageam aer in piept sa spun ceva cand mi-a zis: “In zile mari ca cea de azi Cerul se deschide! Si fiindca e o ceata atat de densa putini isi arunca privirea spre cer, sunt indignati ca e ceata, ca nu coboara soarele la ei, insa nici o secunda nu isi pun problema sa mai urce si ei macar privirea spre inaltul Cerului”. Si ma felicita inca o data pentru o minune nesperata si pleaca!

   Uimita si fara sa inteleg despre ce minune vorbeste ma uit la ceas si imi dau seama ca timpul fuge iar eu am intarziat deja! Nu ma incadrez niciodata in timp desi am ca pasiune ceasurile. Incerc sa ma grabesc dar m-am saturat sa traiesc pe repede inainte si mai ales pentru lume (pe principiul lume multa oameni putini)! Si cum fiecare zi are un scop al ei imi propun ca in ziua asta sa ma bucur de lucrurile nebanuite doar! Adica sa le dau atentie doar celor ce ma surprind, pe cele previzibile sa le consum simplu.

   Ajunsa in locul rezervat mie din lume imi reiau indatoririle si incerc sa recuperez intarzierea. Banuiam ca o sa fie o zi in care mi se da un sirag de perle si din ele trebuie sa le intuiesc pe cele veritabile. M-am uitat adanc in ochii celor ce au pus perle false in siragul meu si n-am vazut nimic. N-am vazut pentru ca pur si simplu nu exista acolo ceva. Le-am multumit ca altceva nu stiam ce sa fac. Am avut si o perla capcana. Am evitat-o pentru ca nu imi plac ironiile fine si nici oamenii care stiu sa-si spuna sentimentele doar fiind ironici. Si nu imi place nici ca oamenii sa imi spuna ce am de facut eu in viata mea pentru ca eu nu le spun ce au ei de facut. Pentru ca Inteleptul meu mi-a spus candva ca trebuie sa te feresti de oamenii ce nu stiu sa spuna “te rog, mersi, iarta-ma” am fost nevoita sa mai repet inca o data pentru cei ce n-au auzit ca nu-mi place joaca cu sentimente si ca am spus STOP joc! Dar ei aud numai cand spun ei, nu si cand altii le cer asta! Si m-am bucurat din plin de cateva perle veritabile despre care nu imi inchipuiam ca o sa ajunga la mine vreodata! Si au fost atat de frumoase secundele alea ca au sters din mine multe clipe urate, dar multe.

   I-am felicitat si eu pe altii! Pentru unii am fost ineditul zilei, altii nici n-au bagat de seama. Erau ocupati cei ce n-au vazut. Culmea, le pusesem in sirag perle de apa dulce. Probabil erau ocupati sa ma vanda pana la ultima farama de suflet ce le-o daruisem, evident la un pret derizoriu. Daca asta le asigura traiul pe mai departe atunci sa mai vanda ce mai au din mine, caci cu atat au ramas. Insa pentru cei ce am fost ineditul zilei mi-au spus ca apreciaza perlele ce le-am daruit pentru ca la o mie de scoici pescuite foarte foarte putine poarta perle, iar dintre acestea probabil doar una din zeci de mii este o perla cu calitati foarte bune. Si atunci sa nu te uiti la Cer si sa ii multumesti ca ti-a dat harul de a aduce bucurii celor care au nevoie de ele? Daruind vei dobandi cum spunea un mare intelept cu nume de sfant! Dar daruind sincer, nu cu scop ascuns sau pentru pura ta placere.

   Si s-a facut seara tarziu cand am scapat din ghearele indatoririi si mi-am amintit ca dimineata Inteleptul meu vorbea de o minune nesperata. Si nu o identificam, iar el nu vorbeste in van niciodata. Pai simplu de tot, il caut si imi spune. Era tarzie ora insa a raspuns repede si i-am auzit vocea blanda spunand: “Sufletul nu te minte niciodata, dar nici nu iti raspunde daca nu il intrebi. Ai vrut o minune si nu sperai sa se intample, iti era frica de ea. Ai cautat-o peste tot dar numai acasa la ea nu. Cauta in interiorul tau si apoi cauta-ma sa mi-o prezinti!”

   Si mi-am amintit ca de ceva zile trebuia sa fac un lucru insa il amanam din teama cred, probabil de teama ca se intampla :D. Si era singurul lucru ce sufletul imi spunea ca nu e bifat. Mi-am luat inima in dinti si…am trecut la fapta! Si da! Era minunea mea nesperata!

   Si m-am cufundat intr-o liniste amestecata. Adica eu cu mine am ajuns sa facem liniste. Eu nu ziceam nimic din teama, de nedumerire, eu in interior taceam de incantare ca in sfarsit respire usurata,mi-am luat teama cea mai mare de pe cap. De fapt minunea a fost ca teama s-a transformat intr-o clipa in binecuvantare!

   In zilele sfinte se intampla minuni! Si atunci nu pot decat sa multumesc Celui de Sus ca am facut loc in viata mea pentru ceea ce urmeaza sa fie!

   Si trebuie sa ii multumesc Inteleptului meu prieten ca desi are ani multi multi si multe greutati in spate are mereu timp pt mine si imparte cu mine zi de zi cate o farama din intelepciunea si dragostea lui! Si-mi indreapta pasii spre ceea ce merita sufletul meu cu adevarat!

   Ma inclin! Si te ador!

  

Prietenia cu Motanu'

   Inca din copilarie mi-am retras ambasadele de amor reciproc de pe terenul pisicilor. Facusem un pact cu ele si s-a destramat in ziua in care Motanu’ copilariei mele n-a inteles ca il strangeam de gat ca sa il deplasez spre bolul cu lapte, nu pentru ca imi starnise negativismul. Aveam cam aceleasi dimensiuni, el  pe lung, eu pe inaltime. Si mi s-a parut nefiresc ca un prieten sa se suprapuna perpendicular peste picioarele mele cand poate sa stea paralel cu mine sa ne privim in ochi. Motanu’  n-a fost incantat de privirea mea sincera. Nici mie nu imi placeau mustatile lui lungi caci imi distrageau atentia de la ochi lui. Degetele mele facusera un colier preaminunat in jurul gatului sau si ne priveam in ochi, ca doi amici vechi ce calatoreau impreuna. Calatoream, ce-i drept, spre bolul cu lapte. Eu atingeam pamantul el mergea in gol. Eu ii vorbeam calm si sincer el era peocupat sa ma imi demonstreze ce forta are.

   Desi eu eram in misiune in slujba unui prieten se parea pare ca el nu pricepuse ce e mana intinsa la nevoie. L a varsta eram apropiati insa nu vorbeam aceeasi limba. Pentru mine miau lung si apasat insemna ca imi indica destinatia. El spunea cu totul altceva. Probabil ca la destinatie ne-am fi spus „pe curand” fiecare in limba lui daca nu intervenea „intamplarea”! A intervenit avocatul lui! Intotdeauna cand intervine justitia oarba se duce pe apa sambetei prietenia!  Cateva secunde racneau la comun, si avocatu si Motanu’ drept pt care n-am inteles nimic si i-am dat drumu ca sa imi pun mainile in sold si sa incep sa imi sustin cauza. Motanu meu plecase grabit la o alta intalnire, avocatu turuia sentinta si eu m-am decis ca nu mai vreau sa ascult. Am plecat in directia opusa. Cred ca m-am si impiedecat de bolul de lapte! Bine macar ca a avut si ala un scop in viata si nu si-a rispit existenta...

   Experienta de viata de pana atunci imi spunea ca ceva nu se potriveste. In zadar l-am cautat pe amicul meu sa il pun sa imi explice, nu l-am mai gasit. Nu intelegeam de ce o intentie buna s-a terminat prost. Intr-un tarziu tot perversa intamplare mi l-a scos in fata. S-a intersectat cu zona mea de interes. Insa de data asta si-a luat masuri. Probabil ghearele ii erau tocite asa ca s-a catarat la inaltime pe o barna si dadea plictist cu labuta peste un manunchi de flori atarnate acolo si uscate de atata nepasare. M-a privit doar o data, scurt si indiferent. Si atunci m-am intrebat: „De ce l-oi fi ales eu sa imi fie prieten? Nu gasesc insa raspunsul si e posibil sa imi fi cazut din buzunar pe parcursul relatiei!”.

   Mi-am continuat devotamentul fata de prietenul meu si din grija fata de el i-am curatat bolul si ma pregateam sa i-l pun la loc. Insa surpriza! Cineva isi amintea ca ma cunoaste si chiar s-a lipit duios de mine. Avea blanita fina si spunea un miau aproape mirific. Mai ca m-as fi aplecat sa il mangai si sa il intreb pe prietenul meu unde a ratacit, insa cum sunt mai impiedecata din fire am cazut in fund langa el. Si pana am facut eu cunostinta cu cimentul si am schimbat complezente Motanu deja era satul de laptele din castron si ma trata cu spatele. Si-a facut plinul si apoi a sarit pe urmarul meu si de acolo mai departe si dus a fost. Era normal sa se sprijine pe mine ca sa sara dincolo ca doar la asta sunt buni prietenii, nu? Mai ales prietenii de care te impiedici si iti stau in cale, trebuie cumva sa ii ocolesti.

   Am concluzionat relativ repede pentru varsta frageda ce o aveam ca prietenia cu Motanu e una de interese comune doar. Dau un castron de lapte si mangai blanita de 2 ori. Apoi gata, n-avem timp sa ne spunem pe unde ne impiedecam  si cum ne-am ridicat. Si am decis instant ca sunt alergica la blanita de felina. N-am mai atins nici macar o pisica! Si cred ca imi permit luxul de a spune ca nici nu imi plac pisicile!

Intamplarea e reala, eu aveam 4 ani iar Motanu' avea 4 kilograme! :)

Ce poti spune cand nu mai e nimic de spus?

   Cand nu mai e nimic de spus esti tentat sa scoti din maneca asul sentimentelor. Insa nu e un atuu garantat. In lumea in care traim sentimentele nu mai reprezinta fondul. Sunt doar fundita de pe cutia frumos ambalata care oricum se da repede la o parte si o arunci cat colo. In alta vreme era suficient sa iubesti pe cineva sau sa simti afectiune. Acum e suficient sa spui un “tin la tine” sec care n-are acoperire in ce simti sau in ce faci. Insa are o valoare ca daca ar primi asa ceva casele de amanet te-ai imbogati intr-o clipa.

    Daca un om nu simte din ce faci si cum faci ceea ce ai in suflet pentru el, atunci e de prisos. Faptul ca pentru cineva iti pun viata pe “hold” si fugi aproape de Cercul Polar ca sa aduci un cristal de gheata ca ar racori o problema care arde e similar cu a bea jumatate de pahar de apa cand te plictisesti si altceva nu iti vine in minte… Te dezarmeaza total.  Si ce ai putea sa faci? Cand in fata ta ai un paun ce pana mai ieri era de inaltimea ta. Dar acum si-a umflat penele si desi e o poza de viata rara iti spune ca toate culorile din lume sunt in coada lui. Si curcubeul tau in care crezi e gol. Te uiti in zare si pare ca nici urma de curcubeu, ce sa mai vorbim de culori. Atunci cand crezi sincer in ceva stii clar ca nu dispare! Si cu atat mai mult sa dispara pe nedrept! Oricat de minunat ar fi un paun nu are puterea seductiei necesara ca sa coboare idealul tau sub picioarele lui. Ai putea sa il privesti sincer in ochi insa degeaba. Esti pe un teren unde nimic nu mai are valoarea normala si unde nu poti spune nimic, caci s-au terminat vorbele.

   Si atunci ii poruncesti  tacerii sa se faca statuie si o lasi in locul tau. O lasi sa admire in nestire coloritul nespus de frumos al paunului iar tu fugi spre curcubeu. E idealul pe care nimeni nu ti-l poate lua. Asa cum nimeni nu iti poate fura ce simti, ce daruiesti si nici fuga pana la Cercul Polar. Posibil doar sa o faca altul in locul tau, insa daca acel altul n-a fost l-a momentul oportun acolo sau n-a simtit sa fuga in nestire pana la ghetari ramai cu ce ai iubit si pentru cine ai alergat.

   Si daca ai face un monton de lucruri doveditoare pentru cineva sigur o sa fii surprins ca l-ai omis exact pe cel mai important. Care e acela? Nu se stie, nu conteaza, doar lipseste unul la numaratoare. Si cred ca nici numarul  nu e cunoscut, se stie doar ca e infinit minus unu!

   Iar daca prin ce simti si prin ce faci nu poti transmite nimic cuiva nu spera atunci ca o sa o faca cuvintele. Pentru ca se termina si ele intr-o buna zi. Obosesc si ele sa duca ce simti si la destinatie sa sa se transforme in ce n-ai facut sau ce-ai facut si ti-a iesit prost!

   Iar atunci cand lasi tacerea de garda nu inseamna ca totul incremeneste. In timpul asta dansezi, zambesti, traiesti si iubesti. O sa se rastoarne singura atunci cand valorile se repun in drepturi!

Zambete in culori

   Cand nu-i alba si nici neagra ziua imbraca haine gri. Degeaba uneori isi pune o mantie pasionala rosie nu vrem sa o vedem altfel decat gri. In zadar ne tipa in timpane ca e albastra din cap pana in picioare si calma, ne incapatanam sa zicem ca e un gri mai bland. Si incearca toate mijloacele ca sa ne convinga ca are culori. Insa ramanem cu gri pe buze... din obisnuinta sau poate din graba cu care ne-am deprins sa catalogam orice.

    Sub povara agitatiei cotidiene si mereu intr-o graba spre nicaieri trecem cu privirea peste toate culorile din jur si ne multumim sa constatam sumbru ca avem o zi neagra, o existenta cenusie. Insa la un bilant sincer iese cam asa:

      O floare de un violet cald sta in ghiveci si imi zambeste sincer zilnic desi ma aplec in graba asupra ei doar o data pe saptamana. De fiecare data cand imi trec privirea in pripa peste ii promit ca maine stau mai mult cu ea.

     Cufundata in ganduri amare imi arunc o privire fugitiva spre un apus de soare superb si din aceeasi graba imi promit ca maine o sa il admir in toata splendoarea. Nu azi, ca am de gasit solutii (multe se dovedesc a fi inutile) la probleme vechi de cand e lumea.

      O rutina perversa ma ia de mana de la prima clipire a diminetii si sta lipita de mine pana noaptea tarziu, chiar si dupa ce adorm. Si asa, sub ochii mei copacii isi schimba tinuta, trec la culorile toamnei si imi promit ca maine o sa am timp sa le admir tinuta fabuloasa dar tranzitorie, pana nu ii imbraca iarna monocrom.  Desi ma uit des la ei, nu vad spectacolul lor de culori.

     Am mintea si sufletul prea incordate ca sa rup mantia cenusie a rutinei si sa vad frumusete de culori ce ma inconjoara si merg la pas cu mine...

    Stau in masina in coloana si astept. Viata pare ca iti baga asteptarea pe gat exact in momentele de maxima graba. Si daca tot sunt eu cu mine e numai bun momentul sa rezolv lupta intre ideile mele si ale mele convingeri. Dupa multa vreme azi e ziua in care am reurcat pe tocuri si ma indrept spre o intalnire la care aspectul meu de blonda trebuie sa emane inteligenta si candoare. Cam misiune imposibila. Ma agit in gand incercand sa imi amintesc regulile de echilibristica, rememorez ceva idei de aur pentru o blonda. Analizez fugitiv toate aspectele ce trebuie sa le am in vedere insa un nerv pitic joaca leapsa in capul meu cu cateva idei esentiale.  Le tranteste de toti peretii din mansarda si n-am cum sa il opresc. Ba mai umbla si la frunte si pune in garda niste riduri de expresie prin incruntare. Vreau sa ma obisnuiesc cu ideea ca trebuie sa zambesc simplu pentru interlocutori insa e lipsa la apel. Caut zambetul prin toate cotloanele si nici urma de el. O fi parastit coroabia fara sa dea de stire? Fara sa simt???!!! Ahh asta e inca un ghimpe ce se infige in mintea mea agitata. Ma uit la ceas si timpul zboara, eu ma grabesc. Zboara desi toate par a sta pe loc, doar gandurile mele misca ingrijorator de colo colo. Incerc sa reiau lista de „must do it” insa imi amintesc ca nu gasesc zambetul. Ma uit scurt in oglinda si oricat as incerca sa zambesc imi iese o grimasa. Zic sa inspir adanc si sa reincerc. Trag aer ca si pentru o scufundare si privirea mi se impiedica de ... de o raza. Ma mangaie cald pe fata, se joaca cu privirea mea si o urmez.  Descopar un apus de soare bland si incantator. Brusc in cap mi se face liniste si ma uit ca hipnotizata la soarele ce pare sfios si da sa se ascunda dupa un deal. Parca are obrajii rosii, imprastie in jurul lui un amestec de culori pe care nu cred ca il intalnesti de 2 ori intr-o viata. Brusc ma gandesc  ca sa pun mana pe tehnologie si sa imortalizez asta. Insa atat e de impresionant ca nu ma pot misca. Stau hipnotizata si ma uit fara sa ma gandesc la nimic, doar il privesc si il las totul la mana lui. Il vad cum coboara tot mai mult si se ascunde insa nu are aerul unei despartiri. E jovial si imi inspira liniste, calm si dorinta de a-l regasi si maine. Aproape ca a disparut de tot, insa imi dau seama ca n-a plecat pur si simplu. Mi-a lasat ceva. Un zambet cald. Zambesc... si asta inseamna ca nu m-am pierdut pe drum, inca traiesc, insa simt, inca respir un apus de soare!

   De aici incolo totul e relativ. Putine lucruri pot fi mai presus de un apus de soare savurat in mijlocul junglei urbane. O sa intarzii putin insa nu ma mai agit. Stiu ca am un as in maneca ce dezarmeaza si cel mai colturos caracter. Am un zambet rupt din soare! Si mai am si o buna dispozitie ce tine grijile efemere sub cheie.

    Daca l-as fi imortalizat i-as fi distrus menirea.  Sunt franturi din peisaje pe care daca incerci sa le imortalizezi intr-o poza le ucizi, le iei farmecul prin care respira. Si oricum respira doar pret de cateva minute si doar ca sa iti aduca culoarea in viata si un suras timid pe obraz.  Sunt instantanee de suflet pe care rar ne oprim sa le traim, din pacate!

   Tu la ce „tablou” te-ai oprit din rutina azi? 

Expresul de... sinceritate!

   Toate excesele sunt daunatoare! Insa cel ce dauneaza cel mai tare este excesul de sinceritate!

   Cand nu ai nimic de ascuns si raspunzi oricand si oricui cinstit la orice intrebare nu te astepta sa creezi o lume mai buna si mai pura.  Asteapta-te ca in orice clipa banalul sinceritatii tale, ajutat de bunavointa interlocutorului,  sa ia forma unui arici ce se rostogoleste grabnic spre tine. Nu face risipa de ace, adica nu e prost sa iti lase vreunul in deget, urca repede la suflet  si te inteapa usor. Abia atunci simti gustul sinceritatii. Amar de doare!

     Se spune ca sinceritatea e pila ce roade ego-ul. Cred ca cei mai rezervati au sufletul cu muchii ascutite. Si te taie ori de cate ori incerci sa te apropii de sufletul lor. Si atunci cand ti-e slefuit sufletul  devine o sfera, care la fel se vede indiferent daca o privesti de sus sau de jos - senin si plin de dragoste si impacat cu tine. Cand franchetea intra in scena insa, ceilalti sunt neimpacati cu tine. Nu suporta ceea ce spui, sau poate curajul tau de a spune. 

    Cand spui ceva neprefacut vorbele au doua sanse. Sa fie auzite, sau sa fie ascultate! Daca se lovesc de zidul auzului poti pune conversatia pe pilot automat, e doar risipa de cuvinte goale. Insa daca se lipesc de suflet si-au atins menirea, fac punte intre doua suflete si inca una trainica. Trist e ca multi aud cu urechile larg inchise, putini asculta cu sufletul deschis.

    Cand nu ai rabdarea, puterea sau dorinta de a percepe nici cele mai banale raspunsuri  la intrebari pe care tu le pui ca interlocutor, e mai bine sa ai curajul de a nu cataloga sufletului ce ti-e pus sincer pe tava!

    Si atunci sa invatam copiii sa fie sinceri in viata? Sau nu? Exista semi-netainuire?

PS. Fiind sincera si naiva pana la capat trebuie sa mentionez ca orice asemanare cu fapte sau persoane reale e pur intamplatoare! E doar un exercitiu de sinceritate!