Suflet senin... :)

Sa ai sufletul senin si inima curata precum e cerul cristalin cand noaptea-i instelata.
Sa-ti fie fiecare ceas iubire si cantare, sa ai la fiecare pas o binecuvantare.
Sa ninga incet deasupra ta cu fulgi de fericire, sa-ti fie visurile un zbor maret si plin de implinire. Povara vietii fie-ti un car cu sanatate. Sa-ti fie sufletul scaldat in stropi de bunatate.
Sa ai oricand in drumul tau un soare zambitor, sa ai alaturi chipuri dragi si-un inger pazitor!

Un An Nou Fericit!

Istoria mea

     Atunci cand te opresti in viata sa te odihnesti o clipa, daca intorci capul, vezi un fir. Si nu e ce ai facut sau ce ai avut....e ce ai simtit! Cel putin istoria mea din asta se compune: din fiecare clipa in care m-am simtit iubita, cand m-am simtit indragostita, cand am simtit uimire, elan, deznadejde, emotie, pasiune, certitudine dar si dezamagire.

    Si ieri am mai scris un paragraf din istoria mea. Cred ca se fac vreo 20 de ani (da, blondele imbatranesc mai greu ca nu pricep mereu trecerea timpului :D) de cand nu m-am mai intalnit cu sentimentul asta. Am dat nas in nas cu strada mea, a copilariei mele, inzapezita ca si atunci! Si pentru vreo cateva minute m-am simtit in acelasi loc din povestea de iarna a copilariei mele. Numai ca de data asta nu imi doream sa fiu mare, ci cat mai mica cu putinta. Ningea linistit si sub picioare imi scartaia zapada! Probabil copilul din mine isi savura portia de incantare ca rasplata pentru lunga vreme in care a stat ascuns! 

    Si asta e o gura de oxigen pur pentru sufletul meu ce mai are ceva urme de spini. Inca mai dor, dar cu timpul orice rana se vindeca.  Si nici n-as vrea ca dezamagirea asta sa mi-o sterg din istorie pentru ca tin sa imi aminteasca mereu de puterea oamenilor de a fi rai, de a spune si a face rau cuiva fara ca acel cineva sa le fi facut rau vreodata(ca doar nici o fapta buna nu ramane nerasplatita)! E o putere fantastica a oamenilor si pacat ca nu folosesc aceeasi forta si cand e vorba sa faca bine! Toti traim sub acelasi soare dar nu toti avem acelasi orizont!

   Asta insa nu ma impiedica sa ma bucur de fiecare clipa, sa exploatez la maxim fiecare pas din calatoria asta numita viata si sa ma bucur zi de zi de ceea ce sunt, de ceea ce am si de ceea ce fac pentru cei de langa mine! Si mai ales de fiecare minune mai mica sau mai mare ce mi se intampla! Sunt si minuni ce ti se dau mici si pe masura ce te insotesc in viata devin tot mai mari, astea sunt cele ce merita pagini intregi din istorie! :)

  

Curcubeu de decembrie! :)

Cred pe cuvant ca luna decembrie e luna miracolelor! Si mi-am propus sa nu mai scap printre degete nici macar unul! Sau am intrat eu intr-o bucla a fenomenelor uimitoare... Sau probabil inainte ma ocupam prea mult de lucruri nepotrivite. Insa sigur are o contributie si minunea strasnica ce mi-a zdruncinat viata zilele trecute si care se intareste pe zi ce trece, prinde contur si devine tot mai frumoasa!

Asadar azi m-am bucurat de un curcubeu de decembrie! Superb!

Si n-a aparut in calea mea din intamplare! :)

"Dintre cer si pamant aleg podul de curcubeu ce le uneste". (A.T.)

Inteleptul vietii mele

   M-am trezit intr-o zi de decembrie, era ziua cu numarul 6, si am constatat ca era o dimineata cu ceata groasa. Dar chiar si asa, deasupra de ea parea ca e soare. M-am grabit spre un prieten drag, era ziua lui! Si desi are enorm de multi prieteni ii trateaza pe fiecare in parte cu aceeasi daruire, dragoste si intelepciune. Erau o multime care se bucurau alaturi de el iar el avea un zambet pur, copilaresc si aceeasi privire blajina. 

   M-am apropiat cu grija si am asteptat momentul sa il felicit. In mintea mea desi alergasem acolo ca sa ma bucur alaturi de el, ma gandeam la ale mele, zbura gandul involuntar. Pana cand am simtit o mana pe umar. Era prietenul meu drag! Desi eram multi acolo, m-am uitat in ochii lui si pret de cateva clipe amandoi am derulat acelasi film: de-a lungul anilor de cand ne cunoastem si ne intalnim des eu ii caut intelepciunea el imi gaseste linistea. Uneori ma dojeneste bland ca din neatentie o pierd, dar de fiecare data stie exact pe unde o ratacesc si mi-o arata! Doar e inteleptul vietii mele!

   Ne-am imbratisat, ne-am felicitat reciproc pentru ca pur intamplator era si ziua mea. Si trageam aer in piept sa spun ceva cand mi-a zis: “In zile mari ca cea de azi Cerul se deschide! Si fiindca e o ceata atat de densa putini isi arunca privirea spre cer, sunt indignati ca e ceata, ca nu coboara soarele la ei, insa nici o secunda nu isi pun problema sa mai urce si ei macar privirea spre inaltul Cerului”. Si ma felicita inca o data pentru o minune nesperata si pleaca!

   Uimita si fara sa inteleg despre ce minune vorbeste ma uit la ceas si imi dau seama ca timpul fuge iar eu am intarziat deja! Nu ma incadrez niciodata in timp desi am ca pasiune ceasurile. Incerc sa ma grabesc dar m-am saturat sa traiesc pe repede inainte si mai ales pentru lume (pe principiul lume multa oameni putini)! Si cum fiecare zi are un scop al ei imi propun ca in ziua asta sa ma bucur de lucrurile nebanuite doar! Adica sa le dau atentie doar celor ce ma surprind, pe cele previzibile sa le consum simplu.

   Ajunsa in locul rezervat mie din lume imi reiau indatoririle si incerc sa recuperez intarzierea. Banuiam ca o sa fie o zi in care mi se da un sirag de perle si din ele trebuie sa le intuiesc pe cele veritabile. M-am uitat adanc in ochii celor ce au pus perle false in siragul meu si n-am vazut nimic. N-am vazut pentru ca pur si simplu nu exista acolo ceva. Le-am multumit ca altceva nu stiam ce sa fac. Am avut si o perla capcana. Am evitat-o pentru ca nu imi plac ironiile fine si nici oamenii care stiu sa-si spuna sentimentele doar fiind ironici. Si nu imi place nici ca oamenii sa imi spuna ce am de facut eu in viata mea pentru ca eu nu le spun ce au ei de facut. Pentru ca Inteleptul meu mi-a spus candva ca trebuie sa te feresti de oamenii ce nu stiu sa spuna “te rog, mersi, iarta-ma” am fost nevoita sa mai repet inca o data pentru cei ce n-au auzit ca nu-mi place joaca cu sentimente si ca am spus STOP joc! Dar ei aud numai cand spun ei, nu si cand altii le cer asta! Si m-am bucurat din plin de cateva perle veritabile despre care nu imi inchipuiam ca o sa ajunga la mine vreodata! Si au fost atat de frumoase secundele alea ca au sters din mine multe clipe urate, dar multe.

   I-am felicitat si eu pe altii! Pentru unii am fost ineditul zilei, altii nici n-au bagat de seama. Erau ocupati cei ce n-au vazut. Culmea, le pusesem in sirag perle de apa dulce. Probabil erau ocupati sa ma vanda pana la ultima farama de suflet ce le-o daruisem, evident la un pret derizoriu. Daca asta le asigura traiul pe mai departe atunci sa mai vanda ce mai au din mine, caci cu atat au ramas. Insa pentru cei ce am fost ineditul zilei mi-au spus ca apreciaza perlele ce le-am daruit pentru ca la o mie de scoici pescuite foarte foarte putine poarta perle, iar dintre acestea probabil doar una din zeci de mii este o perla cu calitati foarte bune. Si atunci sa nu te uiti la Cer si sa ii multumesti ca ti-a dat harul de a aduce bucurii celor care au nevoie de ele? Daruind vei dobandi cum spunea un mare intelept cu nume de sfant! Dar daruind sincer, nu cu scop ascuns sau pentru pura ta placere.

   Si s-a facut seara tarziu cand am scapat din ghearele indatoririi si mi-am amintit ca dimineata Inteleptul meu vorbea de o minune nesperata. Si nu o identificam, iar el nu vorbeste in van niciodata. Pai simplu de tot, il caut si imi spune. Era tarzie ora insa a raspuns repede si i-am auzit vocea blanda spunand: “Sufletul nu te minte niciodata, dar nici nu iti raspunde daca nu il intrebi. Ai vrut o minune si nu sperai sa se intample, iti era frica de ea. Ai cautat-o peste tot dar numai acasa la ea nu. Cauta in interiorul tau si apoi cauta-ma sa mi-o prezinti!”

   Si mi-am amintit ca de ceva zile trebuia sa fac un lucru insa il amanam din teama cred, probabil de teama ca se intampla :D. Si era singurul lucru ce sufletul imi spunea ca nu e bifat. Mi-am luat inima in dinti si…am trecut la fapta! Si da! Era minunea mea nesperata!

   Si m-am cufundat intr-o liniste amestecata. Adica eu cu mine am ajuns sa facem liniste. Eu nu ziceam nimic din teama, de nedumerire, eu in interior taceam de incantare ca in sfarsit respire usurata,mi-am luat teama cea mai mare de pe cap. De fapt minunea a fost ca teama s-a transformat intr-o clipa in binecuvantare!

   In zilele sfinte se intampla minuni! Si atunci nu pot decat sa multumesc Celui de Sus ca am facut loc in viata mea pentru ceea ce urmeaza sa fie!

   Si trebuie sa ii multumesc Inteleptului meu prieten ca desi are ani multi multi si multe greutati in spate are mereu timp pt mine si imparte cu mine zi de zi cate o farama din intelepciunea si dragostea lui! Si-mi indreapta pasii spre ceea ce merita sufletul meu cu adevarat!

   Ma inclin! Si te ador!

  

Prietenia cu Motanu'

   Inca din copilarie mi-am retras ambasadele de amor reciproc de pe terenul pisicilor. Facusem un pact cu ele si s-a destramat in ziua in care Motanu’ copilariei mele n-a inteles ca il strangeam de gat ca sa il deplasez spre bolul cu lapte, nu pentru ca imi starnise negativismul. Aveam cam aceleasi dimensiuni, el  pe lung, eu pe inaltime. Si mi s-a parut nefiresc ca un prieten sa se suprapuna perpendicular peste picioarele mele cand poate sa stea paralel cu mine sa ne privim in ochi. Motanu’  n-a fost incantat de privirea mea sincera. Nici mie nu imi placeau mustatile lui lungi caci imi distrageau atentia de la ochi lui. Degetele mele facusera un colier preaminunat in jurul gatului sau si ne priveam in ochi, ca doi amici vechi ce calatoreau impreuna. Calatoream, ce-i drept, spre bolul cu lapte. Eu atingeam pamantul el mergea in gol. Eu ii vorbeam calm si sincer el era peocupat sa ma imi demonstreze ce forta are.

   Desi eu eram in misiune in slujba unui prieten se parea pare ca el nu pricepuse ce e mana intinsa la nevoie. L a varsta eram apropiati insa nu vorbeam aceeasi limba. Pentru mine miau lung si apasat insemna ca imi indica destinatia. El spunea cu totul altceva. Probabil ca la destinatie ne-am fi spus „pe curand” fiecare in limba lui daca nu intervenea „intamplarea”! A intervenit avocatul lui! Intotdeauna cand intervine justitia oarba se duce pe apa sambetei prietenia!  Cateva secunde racneau la comun, si avocatu si Motanu’ drept pt care n-am inteles nimic si i-am dat drumu ca sa imi pun mainile in sold si sa incep sa imi sustin cauza. Motanu meu plecase grabit la o alta intalnire, avocatu turuia sentinta si eu m-am decis ca nu mai vreau sa ascult. Am plecat in directia opusa. Cred ca m-am si impiedecat de bolul de lapte! Bine macar ca a avut si ala un scop in viata si nu si-a rispit existenta...

   Experienta de viata de pana atunci imi spunea ca ceva nu se potriveste. In zadar l-am cautat pe amicul meu sa il pun sa imi explice, nu l-am mai gasit. Nu intelegeam de ce o intentie buna s-a terminat prost. Intr-un tarziu tot perversa intamplare mi l-a scos in fata. S-a intersectat cu zona mea de interes. Insa de data asta si-a luat masuri. Probabil ghearele ii erau tocite asa ca s-a catarat la inaltime pe o barna si dadea plictist cu labuta peste un manunchi de flori atarnate acolo si uscate de atata nepasare. M-a privit doar o data, scurt si indiferent. Si atunci m-am intrebat: „De ce l-oi fi ales eu sa imi fie prieten? Nu gasesc insa raspunsul si e posibil sa imi fi cazut din buzunar pe parcursul relatiei!”.

   Mi-am continuat devotamentul fata de prietenul meu si din grija fata de el i-am curatat bolul si ma pregateam sa i-l pun la loc. Insa surpriza! Cineva isi amintea ca ma cunoaste si chiar s-a lipit duios de mine. Avea blanita fina si spunea un miau aproape mirific. Mai ca m-as fi aplecat sa il mangai si sa il intreb pe prietenul meu unde a ratacit, insa cum sunt mai impiedecata din fire am cazut in fund langa el. Si pana am facut eu cunostinta cu cimentul si am schimbat complezente Motanu deja era satul de laptele din castron si ma trata cu spatele. Si-a facut plinul si apoi a sarit pe urmarul meu si de acolo mai departe si dus a fost. Era normal sa se sprijine pe mine ca sa sara dincolo ca doar la asta sunt buni prietenii, nu? Mai ales prietenii de care te impiedici si iti stau in cale, trebuie cumva sa ii ocolesti.

   Am concluzionat relativ repede pentru varsta frageda ce o aveam ca prietenia cu Motanu e una de interese comune doar. Dau un castron de lapte si mangai blanita de 2 ori. Apoi gata, n-avem timp sa ne spunem pe unde ne impiedecam  si cum ne-am ridicat. Si am decis instant ca sunt alergica la blanita de felina. N-am mai atins nici macar o pisica! Si cred ca imi permit luxul de a spune ca nici nu imi plac pisicile!

Intamplarea e reala, eu aveam 4 ani iar Motanu' avea 4 kilograme! :)

Ce poti spune cand nu mai e nimic de spus?

   Cand nu mai e nimic de spus esti tentat sa scoti din maneca asul sentimentelor. Insa nu e un atuu garantat. In lumea in care traim sentimentele nu mai reprezinta fondul. Sunt doar fundita de pe cutia frumos ambalata care oricum se da repede la o parte si o arunci cat colo. In alta vreme era suficient sa iubesti pe cineva sau sa simti afectiune. Acum e suficient sa spui un “tin la tine” sec care n-are acoperire in ce simti sau in ce faci. Insa are o valoare ca daca ar primi asa ceva casele de amanet te-ai imbogati intr-o clipa.

    Daca un om nu simte din ce faci si cum faci ceea ce ai in suflet pentru el, atunci e de prisos. Faptul ca pentru cineva iti pun viata pe “hold” si fugi aproape de Cercul Polar ca sa aduci un cristal de gheata ca ar racori o problema care arde e similar cu a bea jumatate de pahar de apa cand te plictisesti si altceva nu iti vine in minte… Te dezarmeaza total.  Si ce ai putea sa faci? Cand in fata ta ai un paun ce pana mai ieri era de inaltimea ta. Dar acum si-a umflat penele si desi e o poza de viata rara iti spune ca toate culorile din lume sunt in coada lui. Si curcubeul tau in care crezi e gol. Te uiti in zare si pare ca nici urma de curcubeu, ce sa mai vorbim de culori. Atunci cand crezi sincer in ceva stii clar ca nu dispare! Si cu atat mai mult sa dispara pe nedrept! Oricat de minunat ar fi un paun nu are puterea seductiei necesara ca sa coboare idealul tau sub picioarele lui. Ai putea sa il privesti sincer in ochi insa degeaba. Esti pe un teren unde nimic nu mai are valoarea normala si unde nu poti spune nimic, caci s-au terminat vorbele.

   Si atunci ii poruncesti  tacerii sa se faca statuie si o lasi in locul tau. O lasi sa admire in nestire coloritul nespus de frumos al paunului iar tu fugi spre curcubeu. E idealul pe care nimeni nu ti-l poate lua. Asa cum nimeni nu iti poate fura ce simti, ce daruiesti si nici fuga pana la Cercul Polar. Posibil doar sa o faca altul in locul tau, insa daca acel altul n-a fost l-a momentul oportun acolo sau n-a simtit sa fuga in nestire pana la ghetari ramai cu ce ai iubit si pentru cine ai alergat.

   Si daca ai face un monton de lucruri doveditoare pentru cineva sigur o sa fii surprins ca l-ai omis exact pe cel mai important. Care e acela? Nu se stie, nu conteaza, doar lipseste unul la numaratoare. Si cred ca nici numarul  nu e cunoscut, se stie doar ca e infinit minus unu!

   Iar daca prin ce simti si prin ce faci nu poti transmite nimic cuiva nu spera atunci ca o sa o faca cuvintele. Pentru ca se termina si ele intr-o buna zi. Obosesc si ele sa duca ce simti si la destinatie sa sa se transforme in ce n-ai facut sau ce-ai facut si ti-a iesit prost!

   Iar atunci cand lasi tacerea de garda nu inseamna ca totul incremeneste. In timpul asta dansezi, zambesti, traiesti si iubesti. O sa se rastoarne singura atunci cand valorile se repun in drepturi!

Zambete in culori

   Cand nu-i alba si nici neagra ziua imbraca haine gri. Degeaba uneori isi pune o mantie pasionala rosie nu vrem sa o vedem altfel decat gri. In zadar ne tipa in timpane ca e albastra din cap pana in picioare si calma, ne incapatanam sa zicem ca e un gri mai bland. Si incearca toate mijloacele ca sa ne convinga ca are culori. Insa ramanem cu gri pe buze... din obisnuinta sau poate din graba cu care ne-am deprins sa catalogam orice.

    Sub povara agitatiei cotidiene si mereu intr-o graba spre nicaieri trecem cu privirea peste toate culorile din jur si ne multumim sa constatam sumbru ca avem o zi neagra, o existenta cenusie. Insa la un bilant sincer iese cam asa:

      O floare de un violet cald sta in ghiveci si imi zambeste sincer zilnic desi ma aplec in graba asupra ei doar o data pe saptamana. De fiecare data cand imi trec privirea in pripa peste ii promit ca maine stau mai mult cu ea.

     Cufundata in ganduri amare imi arunc o privire fugitiva spre un apus de soare superb si din aceeasi graba imi promit ca maine o sa il admir in toata splendoarea. Nu azi, ca am de gasit solutii (multe se dovedesc a fi inutile) la probleme vechi de cand e lumea.

      O rutina perversa ma ia de mana de la prima clipire a diminetii si sta lipita de mine pana noaptea tarziu, chiar si dupa ce adorm. Si asa, sub ochii mei copacii isi schimba tinuta, trec la culorile toamnei si imi promit ca maine o sa am timp sa le admir tinuta fabuloasa dar tranzitorie, pana nu ii imbraca iarna monocrom.  Desi ma uit des la ei, nu vad spectacolul lor de culori.

     Am mintea si sufletul prea incordate ca sa rup mantia cenusie a rutinei si sa vad frumusete de culori ce ma inconjoara si merg la pas cu mine...

    Stau in masina in coloana si astept. Viata pare ca iti baga asteptarea pe gat exact in momentele de maxima graba. Si daca tot sunt eu cu mine e numai bun momentul sa rezolv lupta intre ideile mele si ale mele convingeri. Dupa multa vreme azi e ziua in care am reurcat pe tocuri si ma indrept spre o intalnire la care aspectul meu de blonda trebuie sa emane inteligenta si candoare. Cam misiune imposibila. Ma agit in gand incercand sa imi amintesc regulile de echilibristica, rememorez ceva idei de aur pentru o blonda. Analizez fugitiv toate aspectele ce trebuie sa le am in vedere insa un nerv pitic joaca leapsa in capul meu cu cateva idei esentiale.  Le tranteste de toti peretii din mansarda si n-am cum sa il opresc. Ba mai umbla si la frunte si pune in garda niste riduri de expresie prin incruntare. Vreau sa ma obisnuiesc cu ideea ca trebuie sa zambesc simplu pentru interlocutori insa e lipsa la apel. Caut zambetul prin toate cotloanele si nici urma de el. O fi parastit coroabia fara sa dea de stire? Fara sa simt???!!! Ahh asta e inca un ghimpe ce se infige in mintea mea agitata. Ma uit la ceas si timpul zboara, eu ma grabesc. Zboara desi toate par a sta pe loc, doar gandurile mele misca ingrijorator de colo colo. Incerc sa reiau lista de „must do it” insa imi amintesc ca nu gasesc zambetul. Ma uit scurt in oglinda si oricat as incerca sa zambesc imi iese o grimasa. Zic sa inspir adanc si sa reincerc. Trag aer ca si pentru o scufundare si privirea mi se impiedica de ... de o raza. Ma mangaie cald pe fata, se joaca cu privirea mea si o urmez.  Descopar un apus de soare bland si incantator. Brusc in cap mi se face liniste si ma uit ca hipnotizata la soarele ce pare sfios si da sa se ascunda dupa un deal. Parca are obrajii rosii, imprastie in jurul lui un amestec de culori pe care nu cred ca il intalnesti de 2 ori intr-o viata. Brusc ma gandesc  ca sa pun mana pe tehnologie si sa imortalizez asta. Insa atat e de impresionant ca nu ma pot misca. Stau hipnotizata si ma uit fara sa ma gandesc la nimic, doar il privesc si il las totul la mana lui. Il vad cum coboara tot mai mult si se ascunde insa nu are aerul unei despartiri. E jovial si imi inspira liniste, calm si dorinta de a-l regasi si maine. Aproape ca a disparut de tot, insa imi dau seama ca n-a plecat pur si simplu. Mi-a lasat ceva. Un zambet cald. Zambesc... si asta inseamna ca nu m-am pierdut pe drum, inca traiesc, insa simt, inca respir un apus de soare!

   De aici incolo totul e relativ. Putine lucruri pot fi mai presus de un apus de soare savurat in mijlocul junglei urbane. O sa intarzii putin insa nu ma mai agit. Stiu ca am un as in maneca ce dezarmeaza si cel mai colturos caracter. Am un zambet rupt din soare! Si mai am si o buna dispozitie ce tine grijile efemere sub cheie.

    Daca l-as fi imortalizat i-as fi distrus menirea.  Sunt franturi din peisaje pe care daca incerci sa le imortalizezi intr-o poza le ucizi, le iei farmecul prin care respira. Si oricum respira doar pret de cateva minute si doar ca sa iti aduca culoarea in viata si un suras timid pe obraz.  Sunt instantanee de suflet pe care rar ne oprim sa le traim, din pacate!

   Tu la ce „tablou” te-ai oprit din rutina azi? 

Expresul de... sinceritate!

   Toate excesele sunt daunatoare! Insa cel ce dauneaza cel mai tare este excesul de sinceritate!

   Cand nu ai nimic de ascuns si raspunzi oricand si oricui cinstit la orice intrebare nu te astepta sa creezi o lume mai buna si mai pura.  Asteapta-te ca in orice clipa banalul sinceritatii tale, ajutat de bunavointa interlocutorului,  sa ia forma unui arici ce se rostogoleste grabnic spre tine. Nu face risipa de ace, adica nu e prost sa iti lase vreunul in deget, urca repede la suflet  si te inteapa usor. Abia atunci simti gustul sinceritatii. Amar de doare!

     Se spune ca sinceritatea e pila ce roade ego-ul. Cred ca cei mai rezervati au sufletul cu muchii ascutite. Si te taie ori de cate ori incerci sa te apropii de sufletul lor. Si atunci cand ti-e slefuit sufletul  devine o sfera, care la fel se vede indiferent daca o privesti de sus sau de jos - senin si plin de dragoste si impacat cu tine. Cand franchetea intra in scena insa, ceilalti sunt neimpacati cu tine. Nu suporta ceea ce spui, sau poate curajul tau de a spune. 

    Cand spui ceva neprefacut vorbele au doua sanse. Sa fie auzite, sau sa fie ascultate! Daca se lovesc de zidul auzului poti pune conversatia pe pilot automat, e doar risipa de cuvinte goale. Insa daca se lipesc de suflet si-au atins menirea, fac punte intre doua suflete si inca una trainica. Trist e ca multi aud cu urechile larg inchise, putini asculta cu sufletul deschis.

    Cand nu ai rabdarea, puterea sau dorinta de a percepe nici cele mai banale raspunsuri  la intrebari pe care tu le pui ca interlocutor, e mai bine sa ai curajul de a nu cataloga sufletului ce ti-e pus sincer pe tava!

    Si atunci sa invatam copiii sa fie sinceri in viata? Sau nu? Exista semi-netainuire?

PS. Fiind sincera si naiva pana la capat trebuie sa mentionez ca orice asemanare cu fapte sau persoane reale e pur intamplatoare! E doar un exercitiu de sinceritate!

Incotro, Pisicuta Zambareata?

   "Pisicuta Zambareata, incepu Alice, n-ai vrea sa imi spui si mie pe ce drum sa o iau ?" "Asta depinde de locul in care vrei sa ajungi." (Alice in Tara Minunilor)

   Ai senzatia ca stii clar cum arata si unde e locul in care vrei sa ajungi. Dar oare e suficient? Degeaba stii care e capatul labirintului. Nu te ajuta in a alege calea.  Cand esti la rascruce de drumuri in zadar te urci pe un bolovan mare, e la fel ca si de pe pamant. Toate cararile se pierd in aceeasi zare.Si atunci cum sa stii incotro sa o iei?

   Provocarile le primesti impachetate frumos. Nu stii niciodata ce e in interior. Si intotdeauna trebuie sa spui daca le accepti sau nu inainte sa le deschizi. E ca un bonus de la viata, insa nu stii daca te arunca inainte sau inapoi. Nu conteaza cat e de mare e cutia, inauntru poate fi ceva de 10 ori mai greu, sau poate ceva mult mai usor decat praful. Ele se plimba prin fata ta, sau tu te plimbi prin jurul lor... Cert e ca esti obligat sa alegi provocari, altfel inseamna sa bati pasul pe loc, sa risipesti talentul ce ti-a fost dat. Esti de multe ori piesa de esenta in puzzle-ul altuia, trebuie sa ii dai macar lui sansa de a duce la bun sfarsit misiunea, daca de incercarea ta nu iti pasa.

   Si dupa ce accepti, cutia se deschide. Aici incepe lupta ta cu tine. Pana la urma dincolo de ce inseamna provocarea, ca sa o implinesti e necesar si sa lupti tu contra increderii tale. Simti ca poti sa o faci, stii si cum! Dar iti iese? Degeaba ai citit in carti cum se paseste pe marginea prapastiei, niciodata nu ti se specifica acolo cat de apasat sa calci. Inaintezi  ferm, privesti abisul in ochi, ii zambesti si ii spui ca... e doar un pas din miile pe care ti-e dat sa le faci!

   Si daca esti la rascruce de drumuri conteaza doar unde iti doresti sa ajungi. Indiferent pe ce carare apuci, daca urmezi cu incredere ce ai in minte si in suflet, acolo ajungi... cu 100 de pasi ori chiar cu 1.000. Diferenta de pasi se transforma in experienta, mai apoi in incredere, se imbraca in curaj si te invaluie atunci cand te pregatesti sa alegi o noua provocare.

   Pentru fiecare incercare reusita trebuie sa platesti un pret. Uneori iti pierzi prieteni, alteori timp, poti ramane fara bucati din suflet sau poti sa-ti pierzi zambetul. Si increderea poate fi tribut si sa te paraseasca . O lege a firii spune insa ca in lumea asta nimic nu se pierede, nimic nu se castiga... totul se transforma. In ce, Pisicuta Zambareata?

Friendly - hard or easy way

   E greu ca doi oameni sa mearga unul langa altul in viata fara sa se tina de mana. Cand am auzit prima data asta, m-am uitat lung la cine mi-a spus-o si am zis doar atat: ehhh! Si nu-i de-a dreptul greu, e extrem de dificil.

   In momentul in care intri in viata unui om si treci dincolo de cele 5 minute de complezenta, accepti tacit o relatie cu el. Nu conteaza ca e de prietenie strasnica, amicitie superficial, colegialitate sau chiar o relatie el-ea. Dar viata e parsiva si nu ne da contractul si termenii fiecarei prietenii la inceputul ei . Daca ar fi asa cine ar mai batatori cararile ratacirii? Probabil ne-am inghesui toti pe drumul bun si cred ca soarele, daca ar vedea atata bunatate, nu s-ar mai lasa dus spre apus si am avea zi eterna. De asta cred ca trebuie sa ratacim, ca sa aiba si noapte senzatia ca e regina.

   Deci viata nu ne da termeni si conditii. Nici macar lanterna sa le cautam. Si asta pentru ca stie ca avem suflet, si inca ce lucrare minunata e sufletul asta, simte si ce inca nu e uneori! Cand te implici intr-o legatura simti destul de repede care sunt reperele, care sunt marginile cararii pe care ai ales sa mergi in doi. Si apoi urmeaza suficient de repede o prima statie. In cazul in care ti se pare ca e prea mult praf pe carare, poti sa opresti la prima si sa cotesti dreapta sau stanga. Ai suficient timp si indicii ca sa socotesti daca merita sa faci pasi la unison. Multi coboara la prima si cotesc, dau in alte carari, lasa locul liber pentru un alt personaj si alt inceput. Daca insa ai trecut de prima si intri usor in cadenta, nesilit, atunci iti asumi un raport variabil.

   Sa mergi in acelasi ritm nu presupune o cursa de alergare. Inseamna sa ai forta sa simti cand cel din dreapta a obosit si fara sa intrebi, sa reduci pasi ca intr-o plimbare lina. Inseamna ca atunci cand observi obstacolele atent presarate in calea voastra sa spui zambind “unu, doi, …si la trei sarim impreuna!”. Inseamna sa spui mai putin “eu” si mai mult “tu”. Inseamna sa iti tii defectele in palma (nu de alta, dar sa nu le pierzi, ca greu se recupereaza)  si sa nu ai nici o clipa senzatia ca nu sunt in siguranta. Nu inseamna sa traiesti altfel, nici sa fii altfel decat ceea ce esti... trebuie doar sa spui totul exact asa cum ai vrea sa ti se spuna! Pana la urma nu degeaba tonul face muzica.

   In viata unui om intri cand vrei, dar iesi abia cand te scoate el. Poate tu te-ai plictisit de cararea lui si iesi, experimentezi o alta strada. Insa nu inseamna ca el te inlocuieste. Poate pastra o viata locul liber, in speranta ca din greseala macar, mai poposesti odata pe acolo. Poate el se rataceste din nestiinta si apuca directia gresita, insa merge cu inima inainte ca te gaseste dincolo de fiecare colt. Natura ne-a desenat cararile si ne-a dat sufletul ca sa stim sa le urmam. Probabil ca sa poti fi partas cuiva pe cararea prieteniei trebuie sa iti asculti sufletul intru-totul!

  Cand  tii pe cineva de mana, e mai simplu deoarece cand vrea sa se rataceasca nu ii dai drumu din mana sau alegi probabil sa mergi impreuna cu el pe cararea ratacita, ca atunci cand se intoarce sa nu fie singur si dezamagit!. Cand vrei tu sa pleci si incerci sa te desprinzi de el iti da drumu la o mana, dar te prinde usor cu cealalta.

   Ehhh, e greu sa mearga doi oameni pe aceeasi carare fara sa se tina de mana. ..

 

Lectia cu surprize!

   Mereu m-am temut de surprize. Probabil primisem multe neplacute. Si cred ca viata a zis ca e momentul sa imi schimbe conceptia! Si inca in ce mare fel! Ca sa invat lectia mi-a dat sansa sa fiu in acelasi context de ambele baricade! Si surprinsa si complice! Greu de crezut insa nu la fel de greu de realizat. E clar ca intotdeauna te bucuri mai mult de un fapt venit ca supriza, decat daca e anuntat. Cand e anuntat cazi in patima ratiunii excesive si iti imaginezi si analizezi si iti pregatesti totul in cap, sa nu fie nimic la voia intamplarii. Si atunci unde mai e farmecul a ceea ce simti? Cum mai lasi sa iasa la suprafata ceea ce ai instant in suflet? Si pana la urma asta e pretul surprizelor. Sa primesti ca rasplata primul zambet sincer izvorat din adancul sufletului. Daca as avea acum de ales intre a primi ceea ce am trait ca surpriza, sau anuntat totul din timp...as prefera de 1000 de ori surpriza!  

   E o stare de bucurie cu ingrediente speciale, e ceea ce ramane in timp si e unul din momentele ce iti definesc varsta reala, si anume momentele ce nu le-ai trait degeaba. Desi probabil pare ca ai trecut usor peste bucuria de a fi surprins placut, ceea ce iti lasa in suflet nu trece intr-o ora, nici intr-o zi. E un izvor de energie si optimism si bine ce te insoteste o vreme. Si cred ca izvorul asta nu seaca in timp, ci din pacate noi il acoperim dupa o vreme cu rutina. Insa cand simti ca nu mai poti, e suficient sa il scoti la suprafata, retraiesti totul si devi, daca nu mai puternic, macar mai vesel si zambitor, ceea ce in lumea din jur nu e deloc de neglijat.

   O data ce primesti ceva e neaparat sa dai mai departe. Altfel ceea ce ai primit pierde putin din stralucire. De asta am ajuns si in postura de complice! E tot o lectie de la viata! E un capitol mai bine zis deoarece cuprinde mai multe lectii. Prima e comunicarea si inspiratia de a pune la un loc idei si oameni diferiti. Comunicare nu inseamna doar sa transmiti un mesaj. Comunicarea presupune conlucrare, inseamna sa impletesti o coronita cu 10 maini, din care doar 2 ale tale. Si sa fie uniform impeltita.  Patru tipuri de personalitate, din 4 colturi opuse cu 4 viziuni diferite trebuie sa ajunga la un consens... nu comun, ci un consens intuit dat de a 5-a personalitate. Ca sa poti surprinde un om cred ca intai de toate trebuie sa ii cunosti sufletul, si abia mai apoi rutina zilnica. Pragul primei lectii desi pare inalt e usor de trecut. Trebuie doar sa vrei sa asculti si sa vrei sa vezi si altfel lumea. E mult mai simplu intr-adevar sa iti sustii viziunea proprie ca fiind cea mai buna. O cunosti si e mai comod sa vrei sa o continui si in spatiul altora. Insa e bine ca uneori sa te mai uiti la ceea ce pare clar cu ochiul liber si din prisma altor viziuni. Poti avea surpriza sa fie mai placut si chiar mai bine!

   Daca ai invatat sa comunici e esential sa inveti si emotia. Tot ce conteaza si are valoare in lumea asta are un fir unic de emotie. Pana si o frunza ce cade din pom e un gest pierdut daca in suflet nu iti produce un tresalt mic. Si cand te pregatesti pentru o surpriza cred ca ai de 5 ori mai multe emotii decat personajul central. Ai emotii pentru ce faci, dar in aceeasi masura si pentru tine.  Si punctul culminant cand cortina cade si iese la iveala fapta reala – e momentul in care simti ca ai trecut dincolo de linia fericirii. Surprizele cu diverse lucruri materiale sunt frumoase, da nici pe departe nu au aroma celor in care cineva se bucura sa te vada. Doar sa te vada in fata lui, ca esti real si esti acolo, pentru el! Asta o simti de putine ori in viata si atunci cand se intampla ai tine cu dintii de clipele acelea.  Si de asta cred ca iti raman in suflet atat de adanc impregnate, pentru ca dureaza cateva secunde insa sunt atat de intense ca desi pasesti pe pamant ai senzatia ca iti fug norii de sub picioare.

   Clipele in care simti ca si sufletul expira si inspira adanc bucurie sunt posibile numai daca toate “ingredientele” pe care le pui sunt la fel de pretioase ca si scopul in sine (cine se ocupa de delicatese stie ce importanta are fiecare mireasma J). Am stat si am rasfoit putin lista cu ingrediente:

-Am dat peste tenacitatea, optimismul si veselia unei fiinte pentru care nu exista munti de nemutat din loc. N-ai cum sa ramai la acelasi nivel cand o intalnesti. Obligat te muta mai sus, pe scara optimismului si a increderii.

-In aceeasi lista am regasit eleganta, blandetea  si intelepciunea de a vedea dincolo de aparente. Modestia si spiritul ei impaciuitor te fac sa cobori intr-o clipa de pe vulcanii nervilor  gata sa erupa. Si are ceva din Cenusareasa: se transforma dintr-o fiinta cu rabdare multa intr-una cu rabdare infinita.

-Pe pagina urmatoare am descoperit o frumusete mirifica. Frumusete care vine din adancul sufeltului si la care te poti uita vreme lunga ca tot mai frumoasa ti s-ar parea ca e. Si e invelita intr-o sfiala usoara din care scoate capul din cand in cand cate un zambet cald, oglinda a unui suflet sincer. 

-Nu poate lipsi din lista o privire sincera si un suras venit tocmai din adacul interior. Un zambet delicat prezent mereu, indiferent de soare sau ploaie, o privire senina si o atitudine aleasa. Toate iti povestesc despre fragilitatea unei fiinte care e mai puternica decat 5 uriasi la un loc.

-Ca orice reteta nu are lipsa din compozitie sare si piper. Doua elemente care dau gust vietii. Se pun in cantitati mici, pentru ca sunt esente tari. Desi pare ca sunt neglijabile, aduc o aroma aparte pe care nu o poti inlocui cu nimic altceva. Un simt al umorului destept si un spirit de aventura legate strans de o sensibilitate deosebita.

   La asa combinatie de suflete nu poti decat sa ramai mut de uimire, sa admiri si sa speri ca iti pot ramane in preajma o vreme lunga. Si pana data viitoare... ma inclin!

 

Zgomote de tinichea

   Stau si ma intreb cu precadere ce forma o avea prostia? E rotunda, sau poate e lichida, ori e maro sau poate doar fierbinte? Ne tot impiedecam de ea, tot mai des in ultima vreme, si in unele zile e ca o mare agitata, vrea sa iasa la iveala cu orice pret si sa traga in lumea ei tot ce prinde in saltul imaginar. Daca te uiti atent in jur...de fapt nu e corect spus, asa ca reformulez. Daca ai un dram de minte si un strop din simtul ridicolului si te uiti in jur n-ai cum sa nu constati ca prostia se raspandeste cu o viteza colosala, peste viteza cu care Romania se indatoreaza la FMI. Trebuie sa fii stapan pe ideile tale insa cel mai tare pe orgoliul tau timp de 5 secunde. Sa rezisti impulsului de a-ti da cu parerea cand nu ai nimic de spus. Majoritatea nu o face, mereu stiu ei ce a fost, ce e bine, cine e bun si ce e important.

   Multi au frustrari in suflet si de frica ca se pot rezolva nu vor sa le dea drumu. Dar gasesc oportun sa il apuce pe un altu de maneca si sa mestece cu linguroiul de lemn in viata lor de parca ar fi ceaunul din satra lor. Ce conteaza ca sunt penibili, ca solutiile lor salvatoare nu pot recupera nici o musca schioapa, ei au solutia pe care acum, cand e tardiv, o stiu pe de rost, cu ochii inchisi. Inainte au stiut-o, da n-au spus-o de teama ca devin profeti in tara lor. Si nu ca nu ar suporta celebritatea, dar pur si simplu nu avea timp sa se aplece asupa problemelor din jur. Acum dupa ce raul a fost facut, brusc s-a dilatat timpul de la prostia lor fierbinte, si au ragaz de 5 minute ca sa ne spuna cum trebuia actionat, ce trebuia facut, cat suntem de ingrati ca nu ne-am salvat si mai ales cat suntem de limitati ca nu recunoastem un geniu ca al lor. Un geniu pustiu din punct de vedere al neuronilor. Substanta cenusie ce sa mai vorbim! 

   Prostia se personifica, sau sa zic ca isi alege niste gazde primitoare? Nu exista o scoala ca sa fii prost, ar fi prea la indemana oricum sa ajunga acolo, pe taramul neroziei si sa creasca densitatea. Te nasti cu talentul de a fi prost si....vorba proverbului, asa ramai. Pana la urma cred ca prostia e un talent dupa o formula mai mult logica decat filosofica. Si anume ceva lipsuri, mentale sau sentimentale,  niscavai picaturi forte de orgoliu indobitocit, ridicol acolo pentru gust, niste tupeu ca sa aiba consistenta si ca totul sa fie legat bine suficienta logoree.

  Mai sunt valuri de prostie, cand isi pun la comun talentu si scuipa ineptii la adresa cuiva sau a unui fapt. De fapt incearca sa faca salturi in lumea oratorilor cu minte si argumente. Nu stiu cum se face, cred ca gravitatia ii saboteaza de fiecare data, ca mereu ajung tot in lacul dobitociei, niciodata nu apuca sa atinga macar malul inteligentei.

   Ar trebui sa ma opresc ca daca ii lauzi prea mult pe prosti le stranesti sistemul primitiv de mandrie si prejudecata si incep sa faca iar salturi si valuri. Nu ca ar destabiliza ceva, ci doar ar face inca o runda de zgomot....si sa fim seriosi...toti suntem satui sa auzim prosti vorbind. Nu cred ca cineva isi doreste sa le asculte zumzetu la maxim ca bonus.

   Ineptia, stupizenia, tampenia, indiferent sub ce forma se prezinta e aceeasi lipsa de fond. E glas de tinichea  curata. Prostii vorbesc mereu, ca asta e menirea lor, insa datoria noastra e sa ii facem sa ramana la nivel de zgomot de fundal! Musai!

   Prost sa fii, noroc ca esti! 

Zambeste, azi e obligatoriu!

   Nu  toate zilele speciale au o aroma aparte. Sunt multe zile normale in care esti pregatit pentru banal si un simplu zambet le poate transforma intr-o amintire speciala. Intotdeauna cand aniversam ceva, ne pregatim cu multa verva si cu mult zumzet. De multe ori preocupati de ce si cum sa spunem mai pompos la ceas aniversar uitam in sine care e sentimentul ce ni-l sadeste in suflet ceea ce sarbatorim.

   Sunt zile “mari” triste, dar si vesele. Unele marcheaza inceputuri, altele final de drum. Toate insa au la baza oameni sau fapte remarcabile. Si dincolo de orice vorbe sau daruri, cel mai bine poti sa sarbatoresti o astfel de zi prin ceea ce simti. Sentimentul acela ascuns pe care oricat ai incerca sa il imbraci in cuvinte nu se lasa adus la suprafata. E un gand sincer care se simte in largul lui acolo, in strafundul inimii si care valoreaza mai mult decat orice dar simbolic sau orice lauda mareata ori desarta.

   Azi e o zi in care lumea pare mai trista. Aniversarea de azi e menita sa scoata in fata un loc lasat gol, cel putin asta vede majoritatea. Degeaba iti inalti ochii in lacrimi sau sufletul trist spre o treapta unde fizic nu mai e nimeni. Pamantul e plin de tristete, nu-l  mai ajuta si tu cu inca un gram in plus!

  Azi cred ca e ziua in care trebuie sa constientizam de n ori mai mult ca intr-o zi obisnuita ca am preluat acum un an o stafeta si avem de dus mai departe un mesaj. Faptul ca ne-a fost incredintat un mesaj, si ca sustinem zi de zi ca il ascultam ca pe un refren neobsit, ne obliga ca azi sa ne gandim mai responsabil la ceea ce spunem. In loc de pareri de rau si lamentari cred ca sunt mai potrivite zambetele increzatoare. Increderea ca mesajul ce ne-a fost lasat ca mostenire trece si spre generatiile viitoare, dar si spre cei care inca nu au avut urechi pana in adancul sufletului ca sa il auda.

Smile, though your heart is aching

Smile, even though it's breaking

When there are clouds in the sky

You'll get by.......... smile! 

Zambeste si da mai departe zambetul tau!

Cand ti-e dor de ce n-ai fost....

 Iti poate fi dor de o culme pe care n-ai ajuns niciodata? Poti sa simti aroma unei flori pe care nu ai vazut-o niciodata? Ti-e dor de tine, de tine asa cum n-ai fost niciodata?

 Urci si cobori pe acelasi tip de munti, chiar daca padurile se schimba odata cu altitudinea. Nu degeaba in varf au loc doar coniferele, vesnic verzi, mereu vii .... Intr-o zi, cand viata da cu planurile tale in prapastie ai de ales. Cobori dupa ele, sau le iei pe cele ce ti le ofera ea. As zice ca nici o varianta nu e roz, la fel ca hartia pe care tu ti-ai desenat parcursul. Ce o fi mai curajos... a cobori dupa ale tale, sau sa mergi pe mana ei? Regula jocului nu spune ca planurile vietii  nu te pot cobora in prapastie mult mai jos decat s-au oprit schitele tale. E un joc controlat doar partial de curajul si dorinta ta de a explora.

 Alegi sa cobori? Sari din prima sau iti dai drumu usor cu ochii tinta la planurile tale? Nu-i nevoie sa alegi drastic, viata e darnica, si o sa iti mai ofere scenariul asta. Gravitatia oricum e de partea ei. Cu ideile amestecate si cu nervii intinsi ajungi taras si pui mana pe scop.  Dar viata joaca dupa propriile ei reguli, si de fapt gasesti un mesaj. Aproape de fundul prapastiei, o hartie roz, sifonata, cu scris mare “traieste clipa”. Asta da sha mat. In fundul abisului sa traiesti clipa. N-ai dreptul sa declini “oferta”.

 Si acolo, pe fundul prapastiei, simti ca iti era dor de senzatia asta. Desi niciodata n-ai trait clipa, acum simti ca iti lipsea, si iti era dor. Dar esti capabil sa traiesti o secunda doar pentru tine? Doar asa, ajungi de la minus infinit la zero. Numai asa, cu astfel de clipe presarate in viata, poti urca din abisul in care ai coborat de voie sau nevoie.

 Traieste clipa, chiar si in cele mai negre abisuri! S-ar putea sa fie ciocolata amaruie in varianta destinului. Abia apoi ai senzatia de dulce, de dor…

Suflet de anotimp

   Unu din dictoanele preferate e sa cred in visele mele. Si intotdeauna cred ca o sa gasesc primavara dupa iarna. Oricat de grea ar parea zapada, e alba. Si albul mentine vie speranta. 

   Cand iarna isi petrece ultimele zile incarcate de nostalgie, ne grabim sa o impachetam si sa ii luam bilet spre tinutul indepartat. Dupa ce am sleit-o de puteri si am stors din ea mii si mii de stelute albe ce ne-au imbujorat obrajii, o aruncam cat colo. Dam nerabdator din picior asteptand sa plece. Isi ridica cu ambele maini mantia alba, ca nu mai are ce lua in valize. Decat in suflet. Da nici acolo nu ii lasam dreptul la un gust placut. Ornam totul cu “nu mai pleci odata??!!??” in loc de bun ramas.

   Mai batem si de cateva ori din palme nerabdatori sa vedem o data stralucirea zilelor vioaie ce urmeaza. Trista si abatuta, insa cu un zambet totusi cald in privire, iarna e gata sa iasa pe usa . Ne mangaie usor obrazul cu o mana racoroasa. Si ni se pare atat de neavenit gestul asta. “Doar sa plece o data!!!”, striga  sufletul istovit de atata frig.

   Dincolo de asta, ne citeste sufletul ca pe o carte de capatai si stie ca, inevitabil, o vom chema inapoi. In arsita verii, cand soarele ne topeste luandu-ne strans in brate, ce n-am da pentru o mangaiere racoroasa pe obraz. Poate si un sarut timid cu aer taios… Si atunci ne gandim ca totusi, trebuie sa  mai chemam iarna inca o tura.

   Pleaca cu capul in pamant, si probabil ca nu ne gandim niciodata, ca mantia ei ridicata atinge cu dragoste pamantul si face ca in urma ei sa rasara ghioceii… 

Vine o zi...

   Niciodata nu apare pe acelasi traseu. Cert e insa ca periodic se deschide cutia Pandorei. Nici mai des si nici mai rar decat e nevoie. ..o data pe an si bine. Seamana cu o zi a corigentelor , in care inveti tot ce ai ocolit un an intreg.

  Intai simti gustul amar a ceea ce se duce. E ceva ce iti aluneca printre degete si oricat ai strange pumnul, se scurge implacabil. Ai senzatia ca iti scapa esenta a ceea ce esti, ca se imputineaza cu fiecare an ce trece. Insa, intotdeauna acolo unde ceva se termina, incepe altceva. Incepe o alta lectie, dar profesorul dur e acelasi. Nu se da schimbat, ca doar e viata!!!

   Dar pana sa apuci sa tanjesti dupa ce pleaca, te copleseste ce vine. Vine un nou inceput, o noua etapa, un nou munte de urcat, o alta senzatie de incercat. Nu conteaza cat de mult escaladezi, important  e ca fix peste un an sa ai langa tine aceiasi oameni, aceiasi care de fiecare data isi intind mainile spre tine si astfel fac podul ce te trece spre nou. E de ajuns sa te gandesti la ei, si le simti mana pe umar incurajandu-te sa fi mai bun decat ai fost ultima data.

   Vine o zi plina de surprize ce te initiaza spre noi biruinte. O singura zi pe an poti atinge cerul cu mana si e de ajuns ca sa nu uiti ca albastrul e infinit ca si dragostea, prietenia sincera si speranta...!

   Nou si vechi in acelasi timp, aceleasi zile se succed, la fel se numesc si in aceeasi ordine, tu esti insa ineditul fiecarei zile...

 

  P.S. Cadourile care au in compozitie dragoste sunt cele mai minunate dintre toate cele ce mi-au trecut pragul sufletului!   

Generoasa incurabila...!

   Sunt zile si zile. Toate se scriu cu 4 litere, dar in suflet unele au ecou de 8(*fericire*). Si la asa calibru uneori se mai naste cate o zi speciala. E ziua care oarecum te defineste. Ii “porti” numele si esti ceea ce exprima, sau exprimi  tu clipa de clipa ceea ce ziua doar aminteste.

     E ziua mea, dar mai degraba cred ca eu sunt ceea ce ziua de azi exprima. E mai corect spus asa. Ioana e ceea ce aud cand oamenii ma intreaba, cand ma acuza, cand ma uimesc, cand ma sfatuiesc, cand imi explica, cand ma respecta si chiar si cand ma reneaga. Insa intotdeauna, negresit, aud Ioana cand oamenii ma iubesc.

     E ziua in care iti dai seama cat de mult tii la ce e in jurul tau si ce amprenta lasi in sufletul celor cu care zi de zi  zburzi prin viata. Lasi urme acolo unde nici nu gandesti. Iar in balta unde apesi adanc cu piciorul ca sa se vada ceva, urmele pier inainte de a se fi facut. Exista legea compensatiei. Dar exista ceea ce defineste Ioana: generozitate, milostivire (asta si inseamna).

    E ziua in care multe lucruri si multi oameni fierb, dar la suprafata se ridica numai cei ce merita. Cei ce te apreciaza stiu care sunt cuvintele ce valoreaza mult si a carui atribut e nepretuitul pentru tine. Multi iti ureaza sanatate, dar putini si alesi sunt cei care stiu intr-adevar ce e sanatatea si care ti-o doresc din suflet. Pentru aceia sunt generoasa clipa de clipa. Sunt generoasa cu zile din viata mea, cu sentimente, cuvinte si daca e nevoie, chiar si cu camasa de pe mine. 

     Abia intr-o zi ca asta imi dau seama ca fara sa ma straduiesc sau sa falsez  simt sa impart ce am si ce sunt cu oameni, oameni care stiu sa aprecieze palma ce le-o intind… caci vad ca pe ea sta sufletul meu.

     365 de zile de generozitate se intorc inapoi in una singura. Renny a facut drum lung sa ma vada. Si in conditii improprii pentru statutul lui. Si in orice zi o sa vad privirea lui, in fata sau in gand, o sa imi amintesc de dragostea celor ce l-au mandatat sa imi inmaneze cutia cu… bucurie.

    Daca tot sunt generoasa se cade sa ii amintesc aici si pe cei care nu s-au obosit sa ma felicite azi. Le multumesc deoarece stiau ca nu au sa imi ureze nimic sincer intr-o astfel de zi fericita si nu au aparut. Au stat ascunsi si nu mi-au umbrit ziua. Si nici nu au trimis ipocrizii pe post de dorinte sincere. Thank You! Va doresc tot ce imi doriti! Plus ceva sanatate si intelepciune! :P

    Sunt si voi fi mereu, prin definitie, o generoasa incurabila…!  

Bun ramas de bun venit!

   Am renuntat de ceva vreme sa imi fac planuri. Viata mi le-a rasturnat pe majoritatea si mi-a pus in fata altele mult mai eficiente si mai sclipitoare. Si atunci singurul plan e sa cred in visele mele!

   M-am gandit zile intregi daca 2009 merita un bilant. Era normal sa trag niste concluzii. Insa am asteptat frumos, ca pentru orice musafir venit in viata mea (365 de zile, a poposit suficient cat sa ne cunoastem bine), sa iasa pe usa si abia apoi sa imi spun parerea. Nu cred ca e corect sa fac comparatie, deoarece fiecare „musafir ” de genul asta vine de pe o alta ulita si poarta altfel de straie. 2009 a fost unul intelept. N-a avut ochelari sau carti subrat, insa a avut pilde si proverbe ce le-am simtit alergand odata cu mine, prin timp. A fost profesor dur, cu lectii putine insa, dar valoroase.

   Am jucat cartea prieteniei pana la ultima fila. Am invatat sa fac diferenta intre simulare si realitate. Intre ipocriti si sinceri, intre snobi si oameni realizati. Am invatat ce e omenia, si ca desi cei mai multi te lovesc cu insulte si defaimari, cand esti OM, asta e confirmarea faptului ca ai un caracter mare si bland („Copiii pietre nu arunca decat in pomii roditori”). Am indurat umilinte, probabil ca sa imi cunosc limita suportabilitatii. Am aflat-o. Am indurat insulte, ca sa aflu cat pot sa tac. Pot mult (daca nu imi pasa). Am inghitit cateva lingurite de snobism, ca sa imi dau seama ca ce am  e real, nu e intr-un vis. E palpabil si e pe munca mea. Si a venit timpul sa imi spun si eu lectia invatata. Si atunci, la ultimul examen, am invatat de fapt ce e prietenia.

   Am garantat in fata cerului senin si albastru o dragoste care sa raspandeasca in jur bucurie. N-am garantat pentru o bucurie falsa, cum s-a dovedit a fi. Si acum inca mai avem mana intinsa, ca gir, in fata albastrului infinit. Toata viata o sa ramana asa, intinsa. Numai ca cineva ne da cu rigla in palma. Cand or obosi de atata ura, s-or apuca sa bea cupa intelepciunii. Sper!

   Am inchis o usa ca sa nu mai aud minciuni si laude efemere, si am deschis un geam. Prin el a patruns muzica. O muzica plina de dragoste, in toate formele ei. Cea mai importanta voce, care se aude si azi...e prietenia (pana la urma cred ca am trecut si la audiobook, sa fiu sigura ca inteleg bine cartea asta a prieteniei). Si asa am descoperit adevarata ei valoare.

   Cand a iesit pe usa, 2009 mi-a tras cu ochiul si mi-a zis ca unele persoane o sa ramana toata viata niste „personaje”. Li se dau sanse sa devina persoane, dar le risipesc pe motiv ca is prea putine. Mi-a spus sa intind mana spre „personaje” doar daca ma striga, dar si atunci, sa pasesc numai dupa ce sunt sigura ca au inima plina de iubire, nu de mandrie desarta.

   A iesit 2009, si i-a zambit lui 2010 care tocmai intra. Semn ca, sunt pe maini bune!