Snob de vita nobila

   Urasc prostia, snobismul si minciuna. Sunt trei zale dintr-un lant greu. Pe astea nu le pot tolera. Fata de altele mai am intelegere, dar astea sunt de grad zero pentru mine.

    O vreme m-am ocupat indeaproape cu educarea prostilor. Am crezut ca intra in scopurile nobile ale acestei lumi. Si eradicarea snobismului am incercat-o. Dar e o lupta ce se da intr-un teren aparte.  Daca nu esti prost n-ai cum sa lupti de la egal la egal. Daca nu minti nu poti invinge un om ce o face cu o placere iesita din comun.

   Unii traiesc ca sa minta. Si mint ca sa fie fericiti. Si ca fericirea lor, care in mod normal nu intereseaza decat 2-3 pseudoapropiati, sa fie completa o urca pe piedetal de snobism.

   Oamenii ce traiesc normal si natural, acceptand ceea ce sunt pe deplin, sunt tot mai rari. Ii verifici ca pe paharele de cristal. Le atingi si apoi asculti cat e de lung sunetul. Ii asculti si vezi cat de mult dureaza pana se contrazic. De obicei, prostii o fac in maxim 2 zile. Snobismul urla din ei la intervale regulate, nu cumva sa uite cineva, cine sunt ei. Si n-au citit in nici o carte, ca atunci cand devi cunoscut gratie unor fapte marete, nu se sterg in timp scurt. Raman mult si bine in constiinta semenilor. Dar stiu ei ce-i aia?...

  De fiecare data cand se uita in oglinda constiintei in loc de coama bogata a unui leu vad blana lucioasa si alunecoasa a pisicii, iar curajul ala ce il afiseaza, e de fapt un mieunat strident pe clapele inalte ale vietii. Acolo unde se cred deja stapani, dar de fapt, nu rezista la altitudinea acea, ca nu au suficienti neuroni sa respire idei atat de rarefiate si stilate. In oglinda constiintei ei pierd intotdeauna meciul. Si desi il trec sub tacere, toti stim ca in sufletul lor ploua mereu cu dezamagire...

   Mai rau e cand vine frigul si ingheata acolo dezamagirea... Nu exista minciuni care sa topeasca gheata de acolo, doar adevarul, iubirea, sinceritatea, rabdarea si mai ales modestia...au sansa aceasta.

  

 

  

  

Suflet sau ratiune?

   Rar se intampla ca ambele sa aiba acelasi raspuns la unica intrebare.Si atunci ce alegi? Sa simti si sa mergi legat la ochi urmand doar o carare sentimentala? Sau sa mergi cu ochii larg deschisi pe autostrada ratiunii, cu viteza maxima? Cararea din labirintul sentimental e lina, dulce si nu are colturi ascutite, te lovesti doar de curbe...mai stranse sau mai largi, depinde cum e sentimentul de fierbinte. Ratiunea goneste pe autostrada sigura pe ce stie, doar e ratiune, logica si reala. Palpabila, insa dura la atingere. Pe carare poti zabovi in voie, poti pasi pe iarba de alaturi, poti sa iesi in decor si mai apoi sa reiei iar drumul. Pe strada simti asfaltul tare sub picioare, stapanitor in voie si convins, ai voie doar strict inainte.

   Eh, dar cand se aliniaza clipa si locul potrivit, ai doar o secunda si un singur drum...de ales.Nu poti sta cu un picior pe carare si cu unu pe strada. Nu poti sari de pe una pe alta si nici nu le poti cuprinde in brate pe amandoua, ca se zbat si se bat parte-n parte. Si atunci, cand e momentul si se aprinde scanteia, poti doar sa ii dai ratiunea in grija, sentimentului, iar simtirea sa o pui sa curete luna si bec lentila gandirii.

   Nu le poti alatura, nu le poti exclude. Merg impreuna doar impletite in trei. A treia e vointa, puterea vointei.

   Daca vrei sa fie soare, trebuie sa ii simti razele cum iti mangaie cald fata si sa il vezi sus pe cer cum iti zambeste, chiar daca ploua sau ninge. Si intr-o clipa o sa fie acolo.

   Aleg cu sufletul, daca vrea, topeste si asfaltul!

  

Parelnic si vremelnic

  Atat de mult ne jucam cu aparentele incat uitam caracteristica lor de baza: sunt inselatoare!

  Pictam pe toate zidurile de care ne inconjuram diverse figuri si masti, in speranta ca cei care trec si le privesc inclina capul in fata noastra. De unde atata dorinta de marire, greu de explicat. Stam in spatele zidurilor si ne privim incantati povestea a ceea ce vrem sa aratam ca suntem. Daca tu oferi o imagine falsa, bucuria ce o simti cand ceilalti o admira e praful de pe jos. Nu poti cumpara o paine cu bani falsi. Cum nu poti cu un pseudosuflet sa iubesti cu adevarat.

  Degeaba zidurile ce le afiseaza in lume sunt frumos decorate caci daca intinzi mana sa le simti frumusetea, dispar ca un fum, se duc  tot mai departe de tine. Oricat ai incerca sa le atingi, isi spun parca ca trebuie admirate numai de la departare. Niciodata nu o sa ai sansa sa intri intr-un astfel de castel strajuit de asa ziduri, deoarece inauntru e gol. Cel mult poate un pumn de vise desarte. Maretia la care te-ai fi asteptat e doar un egoism si un orgoliu prostesc ce functioneaza pe post de proiector. Proiecteaza vise in afara, vise inutile care nu pot umple sufletul celui ce se imbraca in aparente stralucitoare.  Nu mai au loc realitatile si sentimentele pure de egoism si orgoliu. Ori e sufletul prea mic, ori sunt ele prea mari.

  De ce o fi atat de important sa fii sus pe piedestal si cineva sa iti aduca osanale? De ce trebuie sa te faci interesant, cand ai putea fii doar TU?E vai de steaua care cade din al noualea cer... Oricate perne de puf si nori de un alb pur ai vara sub tine, nu te inalta...niciodata asa de frumos ca modestia si sinceritatea.

  Daca aparentele inseala totusi rafinat si cazi in capcana de a le crede, exista intotdeauna un nod care se desface si rupe vraja. Amagirea ca ai crezut in ele e mai putin dureroasa, decat deceptia celui ce le iteste. La fiecare nod care se frange are confirmarea ca e...nimeni, sau cineva care nu valoreaza nimic in prorpia-i viata. Unii niciodata nu au curajul sa isi asume ceea ce sunt! Prefera gustul amar al inselatoriei!

  In aparenta esti un om mare, cu un caracter de mari dimensiuni, dar in realitate sfarsesti prin a fi un om mic.

My „M”

Minune poate nemeritata, marea in care ma pierd, miracolul din fiecare zi, masca ce ma ascunde cand mi-e frica, mierea ce-mi indulceste ziua trista, munte ce ma indeamna sa urc mai sus, motivul de a exista,  mana ce ma tine la suprafata, magia zilelor fara soare, melodia ce m-a indeamna sa continui, mangaiere lina atunci cand sufletul doare , muza ce imi inspira alegerile, meleag drag – taram de vis , mireasma fina ce ma impresoara pentru o vesnicie...

Happy day my M.

 

Un suras, o dimineata, o viata

 De ce sa pierzi o zi cand poti sa o castigi?  Ca sa o pierzi, trebuie s-o pivesti doar cum trece, s-o castigi insa, trebuie s-o privesti zambind. De-am invata bine lectia zambetului, am stii ca purtat in suflet deschide usile adanc ferecate. Noi insa il purtam superficial in varful buzelor si asteptam complezenta sa ne aduca langa suflet prieteni adevarati. N-ai sa-i vezi! N-ai sa-i simti langa tine cand aluneci pe balustrada!

  Asteptam sa vina o zi speciala, ca sa purtam un zambet cald. Nici in cele mai crunte zile nu scoatem la iveala surasul cuceritoate. Punem intai la treaba mandria, apoi aroganta, indiferenta...si cand toate astea se retrag infrante, ne resemnam. Si cand te gandesti ca un zambet sagalnic ar dezarma un intreg front de lupta, intr-o secunda doar!

 Fiecare inceput e frumos, fiecare dimineata are sansa ei sa fie sarutata de soare. I-o fura doar graba. Ne trezim, sarim in haine si alergam. Haine sub care ascundem ce simtim de fapt. Intr-o zi luam un tricou mohorat, in alta niste jeansi dezamagiti deja, daca ne simtim prea vulnerabili, un pulover tricotat din nepasare e alesul. Bocancii bine imblaniti cu orgoliu sau poate o geaca impermeabila brodata cu lamentari sunt intotdeauna in top si la indemana.

 Ne imbracam si cu sansa inceputului in mana alergam. O graba inutila care doar transforma tot ce e in jur intr-o singura culoare: gri dezolant. Cand insa o iei la pas, chiar daca e rapita sansa unei dimineti cu soare, o poti gasi in minunile vii ce iti insotesc pasii. Pasi domoli care impart in jur lumina, candoare, iubire invelita in zambete mici. Timpul zboara atat de repede cat ii dezlegam noi sfoara! Fara noi ar sta monoton in acelasi loc...

 Si bucuria are pantaloni comozi. Veselia are chiar rochii de gala. Generozitatea are adidasi fara siret, iar entuziasmul se poarta in camasi colorate. Toate astea au accesorii...zambete de milioane!!!

 In hainele cui sari in dimineata asta? Spre ce zari pornesti? Cat de repede insa?

 

Inventar la sentimente

 Sunt 2-3 strazi mari in viata pe care nu poti pasi daca nu faci un inventar al convingerilor inainte. Numai ca niciodata nu o sa le gasesti pe rafturi asezate in ordine. Sentimentele mereu alearga si zburda pe langa tine, plutesc, roiesc si tremura in jurul tau. Ca sa poti sa le atingi si pret de o secunda sa le tii in mana pentru a le analiza, trebuie sa te uiti adanc in ochii constiintei tale. 

 Se nasc  ca stelele, din sclipiri de speranta, iar cand nu mai au stralucire coboara usor si se aseaza in amintiri... Nu le poti invata din carti si nici nu le poti tine cu forta in jurul tau. Poti doar sa le tii mai aproape sau mai departe de sufletul tau.  

 Si atunci cand faci inventarul, vocea interioara e taisul care merge adanc si dureros, taie sforile si trimite departe, in negura uitarii, sentimentele ce te dor. Si bunatatea doare, si modestia,  dragostea cel mai rau dintre toate.  Dezamagirea e gustul amar ce te cuprinde atunci cand ceva doare.

 Dezamagit de prieteni, de fapte, de lumea ce te inconjoara, pui capul in pamant si promiti ca nu te mai urnesti spre iluzii desarte. Dar in cea mai adanca dezamagire salasluieste  secretul elanului de a merge mai departe. Abia atunci rasuna glasul vocii interioare. Glasul ei suna mereu a speranta si convingere. Credinta ca data viitoare iti tii la inaltime sentimentele, sa nu mai poate fi atinse atat de usor. 

 Indiferenta si ignoranta sunt mici de inaltime. Desi umbla mereu cu scara dupa ele, sa ajunga sa atinga idealuri blande, cad mereu. Si atarna atat de greu in sufletul celui ce le poarta, incat bate pasul pe loc, inchipuindu-si de fapt ca alearga intr-o lume de vis.

 Inaltimea la care roiesc  sentimentele o stabilim noi. Si tine strict de inteligenta, de puterea de sacrificiu si de experienta dobandita din dezamagiri. Ce nu te omoara, te face mai puternic!

 Atunci cand isi pierd stralucirea si isi gasesc locul in amintire, trebuie sa te asiguri ca s-au stins. Daca raman intr-o incandescenta slaba, exista riscul sa te arda ori de cate ori te plimbi pe strada cu amintiri...

Increderea are flori albastre

Soarta iti deseneaza jucaus o raza subtire de lumina. Trebuie sa stii cand sa o urmezi indeaproape si cand sa o lasi sa mearga in urma ta ca sa iti acopere spatele. Trebuie sa ai incredere. Incredere in tine si in ce e in jur. Daca mergi  hotarat in directia gandurilor tale, nimic nu te poate opri. Iar ca povara sa nu para asa greu de dus o poti sprijini usor pe umerii increderii. Intai de toate, increderea in tine.  

Sunt fiinte care isi cauta scopul in jungla. Si desi nu au nimic de care sa se sustina, cred cu tarie in ei, in capacitatea de a descoperi culmile arborilor inalti. Tot ce au la indemana e increderea in sine, nereala si neloiala, dar e liana ce ii transporta usor si fara sa atinga pamantul, dintr-un luminis in altul. Urca nitel si la inaltimile spre care tind, dar nu raman mult timp acolo. Calatoria lor are halte prestabilite si admira doar ce li se ofera, in trecere pe langa culmi pe care nu pot poposi. Nu pot gusta din savoarea urcusului. Le lipseste cu desavarsire perceptia aceasta.

Si privind la astfel de exemple, te simti de doua ori mai norocos deoarece pe langa talentul si flerul de a urma calea corecta spre inalturi, te deplasezi pe propriile picioare. Stabile si pline de incredere in sufletul si mintea ce la clauzeste. Incredere in tine, in tot ce reprezinti si loialitatea lor deplina. E reciproca nazuinta, si mintea se lasa dusa de picioare, si ele se lasa purtate de iscutinta. Si desi pare mai anevoios drumul, ajungi la destinatie, ba urci negresit in arborii vanjosi si dupa ce te infrupti din panorama vie vazuta de sus, cobori sigur, pe picioarele tale. Cobori ca sa continui drumul; sa poti sa inaintezi si sa te inalti si mai sus.

Increderea in altii se gaseste mai mult prin frunzele experimentate de pe jos, decat in cele lucioase si atragatoare de pe sus. Increderea isi deschide florile in vietile greu incercate. Le recunosti dupa zambet si dupa culorile vii nestrese de timp. E o floare rara ce are nevoie de doi gradinari clipa de clipa. Daca n-o rasfata deopotriva amandoi ,se rataceste. Doar o data se pierde.....si apoi , singura fiind, se ofileste intr-o clipa. Se cucereste greu, ai grija unde o asezi in viata ta!

Daca socotesti ca te tin picioarele, urca! Sigur o sa vezi privelistea pe care doar ti-o imaginezi!

Increderea are flori albastre:  imprumuta cutezanta de la cer si infinitul de la mare.

Bal cu aroma zglobie

Inainte de intalnire simti tot, dupa….probabil simti totul!

Zicem ca ultimii 100 de metri sunt dificili de urmat. Ei bine, rar ne gandim la ultimii 10. Cand vezi si ai in mana ce ai sperat, dar te mai desparte ambalajul… Deja patrunde usor aroma si nu mai poti decat sa te lasi condus. N-ai sanse sa pierzi firul, desi in principal nu vezi ce urmeaza, doar simti. Se arata si forma, si culoarea si nici nu iti dai seama cand ai trecut deja granita celor 10 m ramasi….esti deja in mijlocul situatiei. Cand deschizi cutia cu surprize, trebuie doar sa ajuti usor capacul, restul se intampla de la sine.

Intalnirea cu un parfum e ireala. Nu iti poate zice nimic, desi iti sopteste atat de multe. Sta in fata ta, iti arata tot ce poate si te invaluie naucitor intr-o prima sarutare. Ai zice ca a dat totul din prima. Ei bine, te  imbratiseaza dulce, dar nu te duce intr-un decor de vis. Te acapareaza usor usor si dincolo de prima impresie incepi sa simti forta cu care te stapaneste.  Bland in aparenta, gratios si lin, insa intens, pasional si viu in esenta.

Se atinge de tine, te adaptezi cu prima impresie, insa totusi la fiecare clipa isi schimba mireasma.Dintr-o data simti ca ceea ce era departe si nedescoperit e acolo, in vecinatatea ta, te atinge chiar . Si iti intareste convingerea ca  iubesti mai intens, mai fierbinte…totul!

Odata atins de mana ta acolo ramane. Pleci sa vezi locuri, oameni,  fapte, toate au o alta viziune acum. Nu doar se simt altfel, dar te fac altfel. I just can’t stop loving you, just can’t stop loving you… on and on… se tine scai de tine si nu mai poti da inapoi. Ai adus aproape o lume fantastica si simti ca face parte din viata ta!  Change my world definitely, change my words too.

Probabil ca dragostea e raspunsul…!

*Intalnirea  e cu “Bal a Versailles” -  un parfum ce straneste dragosta in toate formele si intensitatile ei…

 

Ce ai si nu vrei, ce speri si n-ai sa ai…

Clipa de clipa dam si primim. Unii fac troc. Altii doar asteapta. Putini insa invata sa daruiasca, pe deplin.

Am primit viata ca pe un dar de mare pret. Primul si cel mai fabulos dar ce ti se da . Apoi se adauga altele menite sa impresoare si sa netezeasca calea. Noi le transformam in spini. Primim multe, insa le sortam incorect. Iar de dat mai departe, cosul ala e mai mereu gol.

 Multi dau din inertie, ceea ce nu ne le e de folos. Sau dau exact ce primesc, nimic mai mult, ca sa nu para fraieri! E un troc onest, dar lipsit de satisfactii. Lipsit tocmai de esenta ce face diferenta. Vad viata ca pe un schimb si scorul ramane mereu o remiza trista.

 Altii doar astepta. Se intreaba de ce darurile lor sunt atat de mici si de putine. De cele mai mult ori in pachetele mici se ascunde chintesenta care face miracole. Nu se obosesc sa le deschida, sunt cu ochii spre altele mai mari, care intarzie intotdeauna. Dar nu se asterne praful pe ele. Miracolul face calatoria lor sa mearga mai departe, spre alte vise, alte aspiratii, alte bucurii…

 Putini aleg insa sa daruiasca tot ce au. Si intotdeauna viata lor e plina. De satisfactii, de realizari, de bucurii. Au inteles ca atunci cand dai, nu pierzi, ci castigi. Daca vrei sa  ai parte pe deplin de ceva, trebuie sa simti in adancul sufletului implinirea lui. E deplina abia atunci cand o imparti cu ceilalti. Niciodata nu poti pierde sau nu ti se poate fura ceea ce daruiesti! Cand intalnesti astfel de oameni, care mai intai impart in jur, si abia apoi isi gusta partea, ai descoperit comori! Poti doar sa ii rasplatesti cu dragoste, admiratie, respect si un buchet din cele mai alese si curate ganduri!

 Mereu vrem ce nu avem. Dar nici cu coada ochiului nu privim la ce detinem. Ne punem sperante desarte in idealuri marete si inselatoare si asteptam o viata intreaga sa se intample. Traim o amagire continua stand insa in picioare pe sacul plin cu bucurii. Le calcam in picioare ca sa ajungem mai sus, sa inaintam mai repede.  Urcam in graba scari imaginare infinite, cu mainile infipte in buzunarele adanci…si goale. Acolo,  prafuit si plictisit e raspunsul. E cheia pe care doar cei ce ating abisul si se inalta o pot intelege. Cu mana intinsa si privirea atintita spre “ceva”, uitam sa cautam intai in noi implinirea.

 Poti avea tot ce iti doresti, trebuie doar sa vrei cu adevarat 

 

De ce ploua mai mult decat ninge?

Daca ai curaj sa dai norii la o parte sigur gasesti soarele. Niciodata nu o sa poti misca un nor doar cu un deget. Presupune intai de toate sa il lasi sa se descarce, sa il asculti, sa il mangai cu un gest dulce, sa incerci sa te ridici la inaltimea lui  si abia mai apoi sa il rogi frumos sa te lase sa treci spre Soare!

Fiecare picur de ploaie are un sunet al lui, unic si irepetabil. Cad doar acele sunete pe care in zilele cu soare nu avem timp sa le auzim. Nu cad simplu, aleg sa se atinga de pamant ca sa prinda glas. Glas ce sopteste lin o dorinta neimplinita. Dorinte pe care noi le aruncam spre cer in speranta ca devin realitati. Realitati pe care le dorim cu ardoare, fara sa stim cert ca sunt bune si demne de urmat. Se intorc  doar cele pe care le vrem in zadar. Din egoism, nestiinta sau prea multa ambitie.

Uneori ninge. Fulgii de zapada plutesc usor si coboara domol. Nu mai au greutatea nazuintei neimplinite. Nu au sunete. Au un cor de clopotei care marcheaza discret cate o speranta realizata! Ating usor clopoteii argintii si sunetul cristalin ii transforma in fluturi albi. Coboara si se astern cuminti, transformand totul din gri in alb. Astern o pagina noua, curata, pe care sa ne continuam povestea, idealurile si implinirile…

Si peste toate astea de fiecare data apare soarele. Sterge ploaia, ne mangaie dezamagirea si imblanzeste gerul. Da stralucire fulgilor de nea, ne inalta bucuria implinirii! Si ne incalzeste sufletul, sa avem curaj sa spunem “te rog, lasa-ma sa ajung la Soare…”

Cei care n-au zapada n-au vise de implinit? Ba au! Si multe se implinesc senin. Insa nu au confirmari asa de frumoase ca noi!

 

Dulce asteptare

De obcei din clipa cand aflii ca urmeaza sa se intample, nu mai poti sa iti smulgi gandul de acolo. Totul se masoara raportat la cat mai ai de asteptat.  Un ceai, o plimbare, un film sau o noapte nu fac decat sa umpla atmosfera pana atunci.

Ora normala se dilata si in multe clipe ai senzatia ca cineva lasa cortine si ridica obstacole, ca sa simti la maxim totul. Unele sunt inchipuiri, altele reale. Face parte insa din parcurs.

Am asteptat de multe ori in viata, si poate intr-o clipa se suprapun 2-3 asteptari, dar culmea, nici una nu e la fel. Par a face un arc peste acelasi timp, sunt paralele, dar niciodata nu merg in acelasi pas.

Nu cred ca asteptarea in sine e dificila, ci noi o facem. Zeci de scenarii, sute de replici, exersat de zambet in oglinda sau chiar filosofii expuse, toate pentru o clipa doar. Prima clipa. Scanteia care porneste focul!

Astepti o persoana, un fapt, o dorinta arzatoare, dar cand astepti o aroma…? Tot ce stiai pana atunci a disparut…  S-a risipit scenariul, au tacut remarcile… Nu iti poate strange mana calduros, nu te poate privi in ochi, nu poate schita un zambet de bun gasit, nu poate fizic nimic…..POATE insa sa te invaluie intr-o imbratisare calda, mai fierbinte decat orice vis… Intr-o secunda te poarta in timp pe strazi neumblate si iti arata oameni si locuri dragi, care desi in umbra, iti stau mereu aproape.  Poate sa iti spuna multe si desi nu il vezi, il simti impregnat deja in existenta ta. E o scanteie unica ce ramane in amintire ca un punct de plecare, un alt mod de a cunoaste si de a fi aproape….de cineva! Un parfum ce intotdeauna o sa iti reinvie sentimentul...

Inainte de intalnire simti tot, dupa….probabil simti totul!

To be continued…

Prieten iscusit!

Parca am ajuns iar in acelasi loc. O toamna ce-si intra in drepturi chiar daca nu o asteptam. E doar senzatia de acelasi loc, practic toate s-au schimbat.

 Timpul schimba multe:  florile de pe camp, copacii, norii, ideile, infatisarea, sentimentele si chiar si soarele. Il schimba uneori cu unul trist ce plange cu lacrimi de ploaie. Dar oare poate schimba si sufletul unui om? Il poate face din rau, bun? Sau din amar, dulce?

De multe ori se spune ca timpul e cel mai bun aliat. Pentru ca merge cu noi la pas si tace?Sau pentru ca o ia inaintea noastra si ne indeamna sa ne tinem dupa el? Si totusi, noi alergam dupa idealuri, iar ele alearga prin timp.

E un prieten nici bun, dar nici rau. Estompeaza durerea, incet si sigur. Cand insa te bucuri, e alaturi de tine, dar zboara pe repede inainte! 

E un critic care intotdeauna iti scoate in fata neasteptatul. Iar daca improvizezi, se pricepe de 10 ori mai bine decat tine!

E un calendar! Se bucura ca il intoarcem fila cu fila, de la amintirile din trecut, la sperantele din viitor. Sarim insa peste ceea ce e cel mai de pret! Prezentul! ACUM, sau poate niciodata!

De ce sa lasam fila de azi sa zaca in timp ce ne plimbam prin grijile viitorului sau prin carbunii amintirilor? Unii din ei inca pot arde! Asadar, sa ne bucuram de ce e azi, acum, in clipa asta! Si daca tot ne bucuram, nu strica si un zambet sincer, din inima!

O zi fara sa zambesti e pierduta. Hai sa ii zambim si poate il induplecam! Timpule, nu fi hain…!

Pitipoanca intelectuala...

Pana la urma nu esti  pitipoanca doar daca folosesti colantii ca sa areti muschii neformati de pe gambe, sau sa iti pui desuurile la vedere desi esti imbracata cu vreo 3 straturi de haine. Cred ca poti fi si o “pitipoanca intelectuala” daca desi te imbraci binisor, capul tau duce mai putin decat ai tu habar ca stii sa gandesti.

Tipul asta de individe sunt de obicei printese in lumea lor. Au cele mai inteligente idei, au raspunsuri care mereu incep cu “eu” sau “mie” si intotdeauna exista cineva care nu le inghite din invidie. La prima vedere se imbraca bine, ai putea spune chiar decent, insa au grija ca intotdeauna decolteul generos sa fie la inaintare. Daca un “buna dimineata” spus suav cu o voce mieroasa nu rezolva nimic, atunci sigur interlocutorul simte o dimineata buna cand trece cu privirea peste bustul generos.

Si totusi “a fi pitipoanca la creier” inseamna sa te dai cine nu esti, sa te crezi ce nu poti sa fi si desi esti pe culmea cea mai inalta si nu mai exista alta treapta (in lumea ta), vrei sa ajungi mai sus.

Degeaba ai idei bune daca nu stii sa le exprimi. Degeaba vrei sa ii spui cuiva ca iti e drag daca il alinti cu scarba. Degeaba declarativ vrei sa faci fapte bune, daca invidia si rautatea din tine intind mai bine  arcul.

Acum nu stiu ce e de dorit mai bine: o pitzipoanca pe care sa o ghicesti din prima dupa unghile ce intra in incapere inaintea ei si stralucesc mai ceva ca soarele la Ecuator… sau pe cea bine asortata dar cu idei putine si fixe. Daca ai nesansa sa te observe, cea din prima categorie se tine scai de tine pentru ca ori trebuie reinoita garderoba, ori trebuie refacut machiajul, sau chiar siliconul…si daca nu ai neaparat lichiditati, poate ai relatii sau idei bune de urmat. A doua categorie pare soft insa e mult mai josnica. Daca pari gazda perfecta pentru un parazit intelectual, atunci musai sa se lipeasca de tine si dupa ce e adanc infipta in viata ta incepe sa-ti vorbeasca in limbajul colorat  al jignirilor fara cauza, ca tu sa ii raspunzi si sa isi exerseze astfel expresiile limitate din vocabularul propriu! Expresii de “diva” (mai degraba o prescurtare a divanului pe care se cocoatza ca sa para macar fizic la inaltime) cu fitze, care in timp ce indoapa ciorba de cartofi sustine ca gusta caviar cu sampanie.

Poti incerca sa starpesti stratul asta de exemplare coborand  la nivelul lor explicandu-le cu creionul pe hartie de ce nimic nu-i mai greu de iertat decat meritele altuia. E o solutie de incercat, dar nu are garantia reusitei!

Da rezultate insa sa le privesti superior si sa le vorbesti in tacere!

 

 

Sunt doamna, deci exist!

A fi domn e o intamplare, a fi om e lucru mare. Folclorul are raspunsuri si la intamplarile vietii moderne.

“Doamna, sunteti  fermecatoare!” Dincolo de apelativ exista substanta. Toti am avut sansa sau nesansa ca in viata asta sa cunoastem doamne care in loc de esenta ce sustine acest statut au indesat multa hartie mototolita ca sa para pompos si coloana vertebrala a moralitatii sa para dreapta. Doamne astea ies mereu in evidenta, si-ar scrie pe frunte chiar, daca lumea nu ar fi atat de obosita de reclame stridente.

Pana la urma de unde vine statutul? Din inteligenta? Din sentimente? Din maritis? Din ceea ce reprezinti ca OM? Raspunsul cred ca depinde de etajera pe care iti duci existenta. Cu cat etajera e mai apropiata de sol, cu atat mai multe doamne o populeaza. Hai sa o punem pe seama raului de inaltime!Cu cat e mai ridicata stacheta, tot mai mica densitatea de doamne pe metru patrat.

Observ in jur tot mai des o specie. Specie care se extinde tot mai mult si care e din ce in ce mai stridenta! N-ai cum sa nu o vezi, deoarece odata ce a pus stiloul pe registrul civil de la primarie, i se intipareste pe fizionomie statutul dobandit prin maritis. Si in poza cu semnatura de riogare, zambetul ei  transpune spre eternitate: da, sunt doamna. Nu se stie ce a fost intai: dragostea, dorinta de a imbraca rochia de mireasa, sau sentimentul de a ti se adresa societatea cu doamna! Probabil, specia asta defineste dragostea ca fiind un amalgam din toate astea, insa in cantitatea cea mai mica se pune sentimentul, ca sa nu altereze restul ingredientelor.

Au casta lor si e greu de patruns in ea daca nu ai aceleasi principii de guvernare a vietii. Daca nu cersesti cu disperare ca dupa nunta oamenii sa ti se adreseze cu doamna, daca nu ai pretentia ca cersetorul tau preferat, pe care il miluiesti zi de zi, sa stie ca ai devenit doamna si sa se conformeze in adresare, n-ai nici o sansa. Ca sa fii admisa trebuie sa crezi cu tarie in asta si sa te adresezi prietenelor tale bune cu “Mai vrei zahar in cafea, doamna”, “Ce ai mai gatit azi, doamna?”, “Doamna, ce esarfa minunata porti azi”, “Doamna, vrei sa iesim la o plimbare?”.

Exista sinonime ca jupaneasa, madame, cucoana, dama, signora. Pentru specia asta, sinonimele sunt peiorative. Probabil, daca ar iesi din globul de cristal in care isi duc existent fals colorata in roz, ar vedea ca, de-a dreptul dezgustator e tabloul in care ele isi zugravesc viata…..de doamna!

Doamnele reale isi duc existent obisnuita si discuta principia la un ceai cu indulcitor. Mai ca ai jura ca sunt firi obisnuite, dar totusi le tradeaza ceva! Observi, de bun simt, ca au o tinuta care iti fura ochii prin eleganta si simplitatea cu care o poarta! Observi ca, daca pune un banut in mana unui om napastuit, ii strange mana in pumnul ei, fara sa astepte multumirea cu titlu nobiliar in coada. Nu specifica niciodata ca vrea o salata pentru ca e la cura de slabire, o vrea pentru ca e sanatoasa.  Face shopping cu aceasi gratie si acelasi interes si la mall, dar si in outleturi!

Doamna de la 1900 cred ca ar apasa butonul de panica intai, si mai apoi pe cel de teleportare, daca ar avea sansa sa vada ce s-a ales de invatamintele ei, duse din generatie in generatie! S-a ales ….telefonul fara fir!

Desi m-am maritat, raman o lady! E numa buna etajera asta, ai loc de respirat pe ea!

 

Un cer senin...

Un cer senin şi o stradă liniştită... O viaţă simplă şi o fiinţă firavă. Doi ochi plânşi care încearcă să regăsească bucuria..... dar mai află doar tristeţea. O stradă rătăcită în noianul vieţii te îndeamnă să păşeşti cu curaj..... să înfrunţi parfumul vremurilor trecute.... să te avânţi spre capătul însorit.... să ai curajul să lupţi cu binele să ajungi până la..... până la soare. Dar dacă soarele luminează doar suprafaţa şi nimic nu îl poate convinge să pătrundă în adâncuri..... la ce ne serveşte căldura asta? Căldura pierdută în negura neştiinţei şi a uitării.... lăsată în urmă de dragul răului care trebuie măcinat şi răspândit în zare.... spre alte meleaguri mai hotărâte să lupte şi să reuşească. Fărâme de speranţa împrăştiate în raze de soare..... cioburi care ard de strălucire şi mistuie flacăra simţirii...

Pierduţi în iluzii

Pierduţi în iluzii şi împovăraţi de vise, alergam împreună într-o mare de nori liniştiţi şi întristaţi. Ne luăm de mână, ne îmbinam gândurile, ne unim idealul spre a fi mai uşor. Luptăm împreună ca o fiinţă nedespărţită de a valurilor furie, înfruntam albastrul senin al furtunii ucigătoare, depăşim speranţa de mai bine, ne aruncăm rupţi de realitate în vârtejul luptei..... şi ne trezim.... îmbrăţişaţi.... în faţa porţii închise. Soarele ne mângâie fata cu raze de resemnare, liniştea ne învăluie ca o mantie înşelătoare..... EU... ridic uşor capul..... te privesc în ochi......"Dacă tu eşti SINGURĂTATEA... atunci eu am alergat în zadar".
  Tu nu îmi poţi răspunde, dar ştiu că dincolo de tine e UNICUL răspuns.
  Tăcerea mă înfioară, uşor.... întunericul se prăbuşeşte în cascade de eşecuri resemnate,... deschid ochii şi privesc în jur.... TU nu mai eşti, nimic nu mai e... a fost aievea oare?
  SPERANŢA întruchipata din lumină adâncă şi iarba răsărita..... se apropie uşor... mă ia de mână şi îmi şopteşte: "Încrede-te în tine..... şi FERICIREA te va îmbrăţişa, însă nu uita că IUBIREA topeşte gheaţa şi e singura cale care duce dincolo de noi, dincolo de ZID, dincolo de tot.